Treceți la conținutul principal

Istoria şampaniei

Șampania este una dintre cele mai admirate și populare băuturi de pe glob și este aproape imposibil de imaginat o aniversare, un banchet sau un revelion fără această licoare cu calități speciale. Șampania a fost prezentă la milioane de nunți, a lansat mii de nave la apă, a participat la nenumărate petreceri și a creat momente speciale între două persoane. Este vinul veseliei și sărbătorii. Cu spuma sa efervescentă și bulele ce explodează, gâdilând cerul gurii și înmiresmându-l cu parfumul delicat al strugurilor din care este făcută, șampania nu are rival printre celelalte băuturi.

Articolul complet, aici: http://www.stelian-tanase.ro/istoria-sampaniei/

Șampania a început să câștige tot mai multă popularitate, în special în rândul celor bogați și a familiilor regale. După moartea lui Ludovic al XIV-lea al Franței în 1715, curtea lui Philippe II-lea, Duce de Orléans, a făcut din șampanie vinul favorit în rândul nobilimii franceze. Tot mai mulți viticultori din zona Champagne au început să producă în mod deliberat vinuri spumoase dar încă nu aveau capacitatea de a controla în întregime procesul. Șampania era produsă încă după metoda rurală, prin care vinul era îmbuteliat înainte ca prima fermentație să se încheie. Abia în secolul XIX a început să fie folosită metoda champenoise, cea inventată cu 200 de ani în urmă de către Christopher Merret . Prin readucerea în atenție a dopului de plută, uitat odată cu decăderea Imperiului Roman, și descoperirea de către englezi, în 1844, a colierului metalic ce conferea mai multă siguranță, și problema aruncării dopurilor în aer, datorită presiunii, a putut fi controlată.

Astfel au fost puse bazele industriei moderne de producere a șampaniei. Progresele Casei Veuve Clicquot în dezvoltarea metodei champenoise au făcut ca producția de vinuri spumoase să devină profitabilă și în această perioadă au apărut multe dintre firmele celebre astăzi în producția de șampanie de calitate: Krug (1843), Pommery (1858), Bollinger (1829).

Industria șampaniei a cunoscut însă declinul la începutul secolului XX, odată cu apariția filoxerei, a revoltelor cultivatorilor viței de vie în 1910-1911, scăderii interesului pe piața din Rusia din cauza revoluției ruse și pe piața americană datorită prohibiției, și transformării podgoriilor din Champagne în câmpuri de luptă în cele două războaie mondiale.

La sfârșitul secolului XX popularitatea șampaniei a renăscut, astăzi vânzările fiind de patru ori mai mari față de anii 1950. În regiunea Champagne sunt cca 35.000 hectare de viță de vie care produc peste 200 milioane de sticle cu solicitări tot mai mari din toate colțurile lumii ceea ce a determinat autoritățile franceze să se gândească la o extindere a zonei de cultivare pentru a putea mări producția. Soiurile de struguri utilizate sunt cu precădere: Chardonnay, Pinot Noir și Pinot Menuier.

Vinurile spumoase sunt produse astăzi în toată lumea – și în România există câțiva producători care realizează vinuri de calitate. Este o foarte mică diferență între vinurile spumoase și șampanie dar cu toate acestea, conform unor tratate internaționale, numele „Champagne” nu îl pot purta decât vinurile produse în regiunea Champagne. În afara Franței, toate vinurile de acest tip, se numesc „spumoase”, indiferent de producator sau de metoda de producție.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Arome, mirosuri, parfumuri

V-ați gândit vreodată la importanța mirosurilor pentru noi, oamenii?
Desigur, noi nu suntem animale, nu avem simțul mirosului atât de fin precum câinii, spre exemplu, mirosurile nu sunt esențiale pentru viața noastră, și totuși...

Mă gândesc că, atunci când suntem printre mulți oameni, mereu ne facem o primă impresie în funcție de mirosul lor. Dacă miros a murdărie sau a transpirație, îi disprețuim. Îi catalogăm ca boschetari sau măcar ca nespălați ori neglijenți. Dacă miros a parfum, dar miros prea tare, spunem că sunt țoape. Dacă parfumul pare ieftin, iar este o bulină neagră pentru cel care îl poartă.

Când intrăm într-o casă străină, primul lucru pe care îl simțim este mirosul. Ne place dacă e aerisit sau dacă miroase vag a flori. Nu ne place dacă aerul este îmbâcsit sau dacă miroase a igrasie.

Dar dacă în casa străină în care am intrat miroase a mâncare? Un miros puternic de pizza ne va aminti că ne este foame. Un miros de ciocolată sau vanilie ne va da speranțe că gazda urmează să n…

Centrul Vechi, sărățele și Crăciun în avans

Zilele trecute am fost la București, cu treburi. M-am cazat acasă la două prietene, undeva în Centrul Vechi. Sâmbătă, în jurul prânzului, am vizitat târgul de carte, apoi, pe un frig de crăpau oasele, ne-am întors acasă. Am intrat doar la un Mega și am cumpărat două sticle de vin rose. Urma să avem musafiri în seara aceea.

Odată ajunse acasă, am luat prânzul, iar apoi eu m-am culcat puțin. Mă chinuia o răceală și aveam o permanentă stare de somnolență.

Am dormit mai mult decât îmi planificasem. Când m-am trezit, m-am dus în bucătărie. Mirosea bestial a aluat copt. Fetele erau ocupate: făceau sărățele și clătite. Maria decupa din aluat inimioare, ursuleți, omuleți și steluțe, le dădea cu sare și apoi presăra chimen. Kira pregătea aluatul pentru clătite, în timp ce cânta „Chestnuts roasting on an open  fire”. O frumoasă colindă americană.

M-am oferit să le ajut, dar m-au refuzat categoric. M-au trimis la masă și mi-au spus să deschid sticla de vin. Vinul era ușor, demisec și mergea bine cu…

Când mi-e poftă de pizza

Am citit undeva despre un studiu care arată că între creierele celor care amână tot timpul ceea ce au de făcut și ale celor care se apucă imediat de treabă există diferențe structurale. Eu, una, mă număr printre „procrastinators”, adică printre cei care își amână treburile cât de mult posibil.

Am început textul atât de savant doar pentru a vă spune că fac asta chiar și când mi-e poftă de ceva bun. Am zile în care mi se pune pata pe câte un aliment. În general este vorba despre alimente nesănătoase, desigur. Spre exemplu, într-o zi mi se pune pata pe parizer. Sunt în stare să mănânc un kilogram de parizer din cel mai scârbos, din cel mai ieftin, pe care îl găsesc la magazinul din blocul meu. Alteori mi se face o poftă incredibilă de pizza. Din care nu aș avea voie să mănânc, pentru că oricum am multe kilograme în plus și ar trebui, nu-i așa, să ronțăi doar cotoare de varză. Deci, cum spuneam, creierul meu urlă „pizza!!!”. Cel mai simpu ar fi să mă îmbrac, să cobor în stradă și să merg c…