Treceți la conținutul principal

Istoria şampaniei

Șampania este una dintre cele mai admirate și populare băuturi de pe glob și este aproape imposibil de imaginat o aniversare, un banchet sau un revelion fără această licoare cu calități speciale. Șampania a fost prezentă la milioane de nunți, a lansat mii de nave la apă, a participat la nenumărate petreceri și a creat momente speciale între două persoane. Este vinul veseliei și sărbătorii. Cu spuma sa efervescentă și bulele ce explodează, gâdilând cerul gurii și înmiresmându-l cu parfumul delicat al strugurilor din care este făcută, șampania nu are rival printre celelalte băuturi.

Articolul complet, aici: http://www.stelian-tanase.ro/istoria-sampaniei/

Șampania a început să câștige tot mai multă popularitate, în special în rândul celor bogați și a familiilor regale. După moartea lui Ludovic al XIV-lea al Franței în 1715, curtea lui Philippe II-lea, Duce de Orléans, a făcut din șampanie vinul favorit în rândul nobilimii franceze. Tot mai mulți viticultori din zona Champagne au început să producă în mod deliberat vinuri spumoase dar încă nu aveau capacitatea de a controla în întregime procesul. Șampania era produsă încă după metoda rurală, prin care vinul era îmbuteliat înainte ca prima fermentație să se încheie. Abia în secolul XIX a început să fie folosită metoda champenoise, cea inventată cu 200 de ani în urmă de către Christopher Merret . Prin readucerea în atenție a dopului de plută, uitat odată cu decăderea Imperiului Roman, și descoperirea de către englezi, în 1844, a colierului metalic ce conferea mai multă siguranță, și problema aruncării dopurilor în aer, datorită presiunii, a putut fi controlată.

Astfel au fost puse bazele industriei moderne de producere a șampaniei. Progresele Casei Veuve Clicquot în dezvoltarea metodei champenoise au făcut ca producția de vinuri spumoase să devină profitabilă și în această perioadă au apărut multe dintre firmele celebre astăzi în producția de șampanie de calitate: Krug (1843), Pommery (1858), Bollinger (1829).

Industria șampaniei a cunoscut însă declinul la începutul secolului XX, odată cu apariția filoxerei, a revoltelor cultivatorilor viței de vie în 1910-1911, scăderii interesului pe piața din Rusia din cauza revoluției ruse și pe piața americană datorită prohibiției, și transformării podgoriilor din Champagne în câmpuri de luptă în cele două războaie mondiale.

La sfârșitul secolului XX popularitatea șampaniei a renăscut, astăzi vânzările fiind de patru ori mai mari față de anii 1950. În regiunea Champagne sunt cca 35.000 hectare de viță de vie care produc peste 200 milioane de sticle cu solicitări tot mai mari din toate colțurile lumii ceea ce a determinat autoritățile franceze să se gândească la o extindere a zonei de cultivare pentru a putea mări producția. Soiurile de struguri utilizate sunt cu precădere: Chardonnay, Pinot Noir și Pinot Menuier.

Vinurile spumoase sunt produse astăzi în toată lumea – și în România există câțiva producători care realizează vinuri de calitate. Este o foarte mică diferență între vinurile spumoase și șampanie dar cu toate acestea, conform unor tratate internaționale, numele „Champagne” nu îl pot purta decât vinurile produse în regiunea Champagne. În afara Franței, toate vinurile de acest tip, se numesc „spumoase”, indiferent de producator sau de metoda de producție.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Feerie de iarnă cu miros de pizza

Afară ninge cu fulgi mari. Dar ce spun, parcă sunt bulgări care cad cu viteză în capetele oamenilor. În  fața ferestrei, în intersecție, s-a blocat o mașină. O alta vrea să o depășească și se împotmolește și ea. Nu se mai deosebește drumul de trotuar. Prăpădul alb e la apogeu.  Înăuntru, în casă, încă am bradul împodobit. Luminițele strălucesc în culori și parcă văd felii de pizza agățate de crengi. Închid ochii și îi deschid iar. Feliile triunghiulare sunt tot acolo, văd chiar și sosul cum se scurge pe parchet. E clar, mi-e foame. Centrala merge de câteva ore, dar tot mi-e frig. Mi-am pus o bască în cap, să mă încălzesc, dar fără rezultat. Ultima soluție e să pornesc cuptorul. De abia aștept momentul când bucătăria se va umple iar de arome. Recunosc, e și un mod de a-mi teroriza vecinii, care, podidiți de mirosurile din bucătăria mea, mă întreabă uneori ce am mai gătit. Și îmi mărturisesc că salivează abundent atunci când pe mine mă apucă cheful de bucătăreală. Pentru mine, gătitul

Ketchup-ul, sosul favorit al lui Jane Austen

“Îl avem cu toţii pe masă. O pastă roşie, mai degrabă lichidă, închisă într-un recipient din plastic. Nu ne-am putea închipui că, iniţial, ketchup-ul nu a avut nicio legătură cu pătlăgelele roşii, principalul ingredient, şi nici cu Italia, patria pastelor... Ketchup-ul, susţin istoricii, vine de la cuvântul chinezesc „koe-chiap” sau „ke-tsiap”, care se traduce prin saramură de peşte sau peşte fermentat. La origine, sosul semăna mai mult cu cel de soia pe care îl cunoaştem astăzi sau cu sosul Worcestershire, bazat pe saramura de peşte, ierburi şi condimente…” Continuarea articolului, aici: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ketchup-ul-sosul-favorit-al-lui-jane-austen  

Ce înseamnă, pentru tine, “cea mai bună pizza”?

Poate că e cea cu multă brânză, care să se întindă delicios atunci când desprinzi felia de pe farfurie, sau cea cu extra ciuperci şi şuncă tăiată în felii aproape transparente. Poate că e cea cu blat subţire şi crocant, care de abia susţine greutatea ingredientelor de deasupra, sau cea cu blat pufos, în care te afunzi atunci când muşti. Poate că e cea cu peperoni, după care îţi ia foc gura, într-o explozie de arome, sau cea cu sos dulce, ca în copilărie. Sau poate că cea mai bună pizza nu e cea cu cele mai potrivite ingrediente. Poate că gustul nu depinde numai de grosimea blatului sau de ketchup-ul pe care îl foloseşti, ci de locul unde te bucuri de mâncare. Poate preferi să mănânci pizza într-un restaurant fără fiţe, cu preţuri rezonabile şi unde încap la masă toţi prietenii tăi. Sau acasă, în pat, alături de iubita ta, în timp ce vă uitaţi la un film de dragoste şi ea te ţine de mână. Poate îţi place momentul acela când te hotărăşti să nu guşti doar o felie, ci să mănâ