Treceți la conținutul principal

Picnic cu pizza

Multă vreme, am crezut că cea mai bună pizza e cea mâncată la serviciu, în pauza de prânz, împreună cu colegii de birou. Pizza ale cărei arome par să treacă prin uşă şi să ajungă la toţi ceilalţi colegi din instituţie, care îşi fac apariţia în biroul vostru rând pe rând, şi fiecare se serveşte cu câte o felie.
Dar am greşit. Am aflat că cea mai bună pizza e cea mâncată la iarbă verde, pe malul unui râu, într-un loc curat, fără rahaţi de câine, seara, după răsăritul lunii. Cea degustată împreună cu familia, la o ieşire în timpul săptămânii, după serviciu, când eşti obosit şi înfometat.
Ai mai multe feluri de pizza, câte una pentru fiecare, dar voi faceţi troc, daţi o felie de pizza cu şuncă şi ciuperci contra unei felii cu patru feluri de brânză, după care deschideţi sticla de vin roze, ce merge cu somonul de pe al treilea fel de pizza. Şi apoi, în amurg, jucaţi ping-pong pe iarbă, adulţi cu copii, în timp ce luna se ridică tot mai sus şi o cioară curioasă ţopăie prin preajmă.

Povestiţi şi glumiţi, le atrageţi atenţia copiilor că au întrecut măsura, le spuneţi să fie cuminţi şi să nu arunce mingea înspre oamenii aceia care fac picnic mai încolo, între copaci.

Apoi vă tolăniţi pe pătură şi mărturisiţi că aţi mâncat prea mult, dar nu o spuneţi în română, pentru că nu sunteţi în România. Asta ar trebui să fie deja clar, pentru că dacă v-aţi fi aflat în România aţi fi mâncat mici sau copănele de pui sau ceafă de porc la grătar şi aţi fi băut bere, aţi fi făcut baie în râu, chiar dacă e interzis şi v-aţi fi pus pătura exact peste un rahat de câine – să fie cu noroc.

Pe la noi nimeni nu mănâncă pizza la iarbă verde, pizza se mănâncă la birou sau acasă sau la restaurant, e foarte bună, dar nu atât de bună ca mâncarea neaoşă, de-a noastră, românească. N-aş da o sărmăluţă bună nici pentru trei pizza gigantice, pare să spună, în timp ce se plimbă gânditor, bărbatul trecut de prima tinereţe, îmbrăcat în maiou alb şi şort roşu. N-aş da berea pentru vin, berea e cel mai bun aliment, are antioxidanţi şi vitamine şi alcool exact cât trebuie, spune acelaşi bărbat, în timp ce îşi mângâie uşor burta.

La urma urmei, eu nu caut motiv de ceartă. Picnicul e picnic, oriunde ar fi. Şi e cu atât mai frumos, cu cât e pizza mai multă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Arome, mirosuri, parfumuri

V-ați gândit vreodată la importanța mirosurilor pentru noi, oamenii?
Desigur, noi nu suntem animale, nu avem simțul mirosului atât de fin precum câinii, spre exemplu, mirosurile nu sunt esențiale pentru viața noastră, și totuși...

Mă gândesc că, atunci când suntem printre mulți oameni, mereu ne facem o primă impresie în funcție de mirosul lor. Dacă miros a murdărie sau a transpirație, îi disprețuim. Îi catalogăm ca boschetari sau măcar ca nespălați ori neglijenți. Dacă miros a parfum, dar miros prea tare, spunem că sunt țoape. Dacă parfumul pare ieftin, iar este o bulină neagră pentru cel care îl poartă.

Când intrăm într-o casă străină, primul lucru pe care îl simțim este mirosul. Ne place dacă e aerisit sau dacă miroase vag a flori. Nu ne place dacă aerul este îmbâcsit sau dacă miroase a igrasie.

Dar dacă în casa străină în care am intrat miroase a mâncare? Un miros puternic de pizza ne va aminti că ne este foame. Un miros de ciocolată sau vanilie ne va da speranțe că gazda urmează să n…

Centrul Vechi, sărățele și Crăciun în avans

Zilele trecute am fost la București, cu treburi. M-am cazat acasă la două prietene, undeva în Centrul Vechi. Sâmbătă, în jurul prânzului, am vizitat târgul de carte, apoi, pe un frig de crăpau oasele, ne-am întors acasă. Am intrat doar la un Mega și am cumpărat două sticle de vin rose. Urma să avem musafiri în seara aceea.

Odată ajunse acasă, am luat prânzul, iar apoi eu m-am culcat puțin. Mă chinuia o răceală și aveam o permanentă stare de somnolență.

Am dormit mai mult decât îmi planificasem. Când m-am trezit, m-am dus în bucătărie. Mirosea bestial a aluat copt. Fetele erau ocupate: făceau sărățele și clătite. Maria decupa din aluat inimioare, ursuleți, omuleți și steluțe, le dădea cu sare și apoi presăra chimen. Kira pregătea aluatul pentru clătite, în timp ce cânta „Chestnuts roasting on an open  fire”. O frumoasă colindă americană.

M-am oferit să le ajut, dar m-au refuzat categoric. M-au trimis la masă și mi-au spus să deschid sticla de vin. Vinul era ușor, demisec și mergea bine cu…

Când mi-e poftă de pizza

Am citit undeva despre un studiu care arată că între creierele celor care amână tot timpul ceea ce au de făcut și ale celor care se apucă imediat de treabă există diferențe structurale. Eu, una, mă număr printre „procrastinators”, adică printre cei care își amână treburile cât de mult posibil.

Am început textul atât de savant doar pentru a vă spune că fac asta chiar și când mi-e poftă de ceva bun. Am zile în care mi se pune pata pe câte un aliment. În general este vorba despre alimente nesănătoase, desigur. Spre exemplu, într-o zi mi se pune pata pe parizer. Sunt în stare să mănânc un kilogram de parizer din cel mai scârbos, din cel mai ieftin, pe care îl găsesc la magazinul din blocul meu. Alteori mi se face o poftă incredibilă de pizza. Din care nu aș avea voie să mănânc, pentru că oricum am multe kilograme în plus și ar trebui, nu-i așa, să ronțăi doar cotoare de varză. Deci, cum spuneam, creierul meu urlă „pizza!!!”. Cel mai simpu ar fi să mă îmbrac, să cobor în stradă și să merg c…