Treceți la conținutul principal

Pizza şi drumul spre rai

Mă apucasem de cura de slăbire cu două zile în lume. Un regim drastic, menit să mă facă să dau jos rapid câteva kilograme. În ultima vreme avusesem un regim de viaţă nesănătos, cu mese copioase la ore târzii, cu zile întregi petrecute în faţa calculatorului şi cu mişcare aproape de zero. Avusesem o zi proastă, în care lucrasem până la epuizare şi în care totul îmi mersese de-a-ndoaselea. M-am culcat cu stomacul gol, nefericită. M-am pus pe burtă, ca să nu simt foamea.

Am visat că eram pe malul Mediteranei, la o terasă, cu un pahar de vin alături. Cerul era incredibil de albastru, brăzdat de pescăruşi care ţipau uneori. Se auzea marea, monoton, liniştitor. Bătea uşor briza, aducând miros de alge şi câteva firişoare de nisip mi se aşezaseră pe pantalonii albi. Era o zi strălucitoare.

Un chelner îmbrăcat şi el în alb mi-a adus zâmbind ceea ce, probabil, comandasem. Era o pizza imensă, aproape cât masa la are stăteam. Era fierbinte şi mirosea criminal. Avea blatul subţire, rumenit, rotiţe de măsline negre şi exact atâta sos de roşii cât trebuie, peste o grămadă de brânză. Când am ridicat o felie, firişoarele de mozzarella au început să se întindă delicios, lăsându-mi gura apă. Aroma de gorgonzolla desăvârşea preparatul. Mă simţeam în al nouălea cer. Gustam perfecţiunea.

M-am trezit, încă simţind în piept acea stare de imensă fericire. Era o senzaţie de imponderabilitate.

M-am ridicat buimacă din pat şi m-am dus clătinându-mă până în bucătărie. Pe masă mă aşteptau un castravete şi câteva ridichi ofilite. M-am urcat pe cântar: slăbisem câteva sute de grame. Dar cu ce preţ? Am ştiut exact ce am de făcut.

Am căutat pe internet numărul de telefon al celei mai bune pizzerii din oraş. Era o pizzerie unde mai mâncasem, alături de familie, în urmă cu ceva timp, şi căreia nu aveam nimic să-i reproşez. Petrecusem momente frumoase acolo, în zile obişnuite sau în zile speciale, şi de fiecare dată constatasem că pizza e foarte bună, serviciile sunt ireproşabile şi curăţenia e la mare preţ. Am sunat şi am comandat o pizza mare, cu patru feluri de brânză. Apoi am desfăcut o sticlă de vin, m-am îmbrăcat în alb şi m-am aşezat în fotoliu. Nu era exact ca în vis, dar oricum. În scurt timp am primit şi cutia cu pizza. Când am gustat prima înghiţitură, am început să aud valurile mării.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Arome, mirosuri, parfumuri

V-ați gândit vreodată la importanța mirosurilor pentru noi, oamenii?
Desigur, noi nu suntem animale, nu avem simțul mirosului atât de fin precum câinii, spre exemplu, mirosurile nu sunt esențiale pentru viața noastră, și totuși...

Mă gândesc că, atunci când suntem printre mulți oameni, mereu ne facem o primă impresie în funcție de mirosul lor. Dacă miros a murdărie sau a transpirație, îi disprețuim. Îi catalogăm ca boschetari sau măcar ca nespălați ori neglijenți. Dacă miros a parfum, dar miros prea tare, spunem că sunt țoape. Dacă parfumul pare ieftin, iar este o bulină neagră pentru cel care îl poartă.

Când intrăm într-o casă străină, primul lucru pe care îl simțim este mirosul. Ne place dacă e aerisit sau dacă miroase vag a flori. Nu ne place dacă aerul este îmbâcsit sau dacă miroase a igrasie.

Dar dacă în casa străină în care am intrat miroase a mâncare? Un miros puternic de pizza ne va aminti că ne este foame. Un miros de ciocolată sau vanilie ne va da speranțe că gazda urmează să n…

Centrul Vechi, sărățele și Crăciun în avans

Zilele trecute am fost la București, cu treburi. M-am cazat acasă la două prietene, undeva în Centrul Vechi. Sâmbătă, în jurul prânzului, am vizitat târgul de carte, apoi, pe un frig de crăpau oasele, ne-am întors acasă. Am intrat doar la un Mega și am cumpărat două sticle de vin rose. Urma să avem musafiri în seara aceea.

Odată ajunse acasă, am luat prânzul, iar apoi eu m-am culcat puțin. Mă chinuia o răceală și aveam o permanentă stare de somnolență.

Am dormit mai mult decât îmi planificasem. Când m-am trezit, m-am dus în bucătărie. Mirosea bestial a aluat copt. Fetele erau ocupate: făceau sărățele și clătite. Maria decupa din aluat inimioare, ursuleți, omuleți și steluțe, le dădea cu sare și apoi presăra chimen. Kira pregătea aluatul pentru clătite, în timp ce cânta „Chestnuts roasting on an open  fire”. O frumoasă colindă americană.

M-am oferit să le ajut, dar m-au refuzat categoric. M-au trimis la masă și mi-au spus să deschid sticla de vin. Vinul era ușor, demisec și mergea bine cu…

Când mi-e poftă de pizza

Am citit undeva despre un studiu care arată că între creierele celor care amână tot timpul ceea ce au de făcut și ale celor care se apucă imediat de treabă există diferențe structurale. Eu, una, mă număr printre „procrastinators”, adică printre cei care își amână treburile cât de mult posibil.

Am început textul atât de savant doar pentru a vă spune că fac asta chiar și când mi-e poftă de ceva bun. Am zile în care mi se pune pata pe câte un aliment. În general este vorba despre alimente nesănătoase, desigur. Spre exemplu, într-o zi mi se pune pata pe parizer. Sunt în stare să mănânc un kilogram de parizer din cel mai scârbos, din cel mai ieftin, pe care îl găsesc la magazinul din blocul meu. Alteori mi se face o poftă incredibilă de pizza. Din care nu aș avea voie să mănânc, pentru că oricum am multe kilograme în plus și ar trebui, nu-i așa, să ronțăi doar cotoare de varză. Deci, cum spuneam, creierul meu urlă „pizza!!!”. Cel mai simpu ar fi să mă îmbrac, să cobor în stradă și să merg c…