Treceți la conținutul principal

Pizza şi drumul spre rai

Mă apucasem de cura de slăbire cu două zile în lume. Un regim drastic, menit să mă facă să dau jos rapid câteva kilograme. În ultima vreme avusesem un regim de viaţă nesănătos, cu mese copioase la ore târzii, cu zile întregi petrecute în faţa calculatorului şi cu mişcare aproape de zero. Avusesem o zi proastă, în care lucrasem până la epuizare şi în care totul îmi mersese de-a-ndoaselea. M-am culcat cu stomacul gol, nefericită. M-am pus pe burtă, ca să nu simt foamea.

Am visat că eram pe malul Mediteranei, la o terasă, cu un pahar de vin alături. Cerul era incredibil de albastru, brăzdat de pescăruşi care ţipau uneori. Se auzea marea, monoton, liniştitor. Bătea uşor briza, aducând miros de alge şi câteva firişoare de nisip mi se aşezaseră pe pantalonii albi. Era o zi strălucitoare.

Un chelner îmbrăcat şi el în alb mi-a adus zâmbind ceea ce, probabil, comandasem. Era o pizza imensă, aproape cât masa la are stăteam. Era fierbinte şi mirosea criminal. Avea blatul subţire, rumenit, rotiţe de măsline negre şi exact atâta sos de roşii cât trebuie, peste o grămadă de brânză. Când am ridicat o felie, firişoarele de mozzarella au început să se întindă delicios, lăsându-mi gura apă. Aroma de gorgonzolla desăvârşea preparatul. Mă simţeam în al nouălea cer. Gustam perfecţiunea.

M-am trezit, încă simţind în piept acea stare de imensă fericire. Era o senzaţie de imponderabilitate.

M-am ridicat buimacă din pat şi m-am dus clătinându-mă până în bucătărie. Pe masă mă aşteptau un castravete şi câteva ridichi ofilite. M-am urcat pe cântar: slăbisem câteva sute de grame. Dar cu ce preţ? Am ştiut exact ce am de făcut.

Am căutat pe internet numărul de telefon al celei mai bune pizzerii din oraş. Era o pizzerie unde mai mâncasem, alături de familie, în urmă cu ceva timp, şi căreia nu aveam nimic să-i reproşez. Petrecusem momente frumoase acolo, în zile obişnuite sau în zile speciale, şi de fiecare dată constatasem că pizza e foarte bună, serviciile sunt ireproşabile şi curăţenia e la mare preţ. Am sunat şi am comandat o pizza mare, cu patru feluri de brânză. Apoi am desfăcut o sticlă de vin, m-am îmbrăcat în alb şi m-am aşezat în fotoliu. Nu era exact ca în vis, dar oricum. În scurt timp am primit şi cutia cu pizza. Când am gustat prima înghiţitură, am început să aud valurile mării.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Feerie de iarnă cu miros de pizza

Afară ninge cu fulgi mari. Dar ce spun, parcă sunt bulgări care cad cu viteză în capetele oamenilor. În  fața ferestrei, în intersecție, s-a blocat o mașină. O alta vrea să o depășească și se împotmolește și ea. Nu se mai deosebește drumul de trotuar. Prăpădul alb e la apogeu.  Înăuntru, în casă, încă am bradul împodobit. Luminițele strălucesc în culori și parcă văd felii de pizza agățate de crengi. Închid ochii și îi deschid iar. Feliile triunghiulare sunt tot acolo, văd chiar și sosul cum se scurge pe parchet. E clar, mi-e foame. Centrala merge de câteva ore, dar tot mi-e frig. Mi-am pus o bască în cap, să mă încălzesc, dar fără rezultat. Ultima soluție e să pornesc cuptorul. De abia aștept momentul când bucătăria se va umple iar de arome. Recunosc, e și un mod de a-mi teroriza vecinii, care, podidiți de mirosurile din bucătăria mea, mă întreabă uneori ce am mai gătit. Și îmi mărturisesc că salivează abundent atunci când pe mine mă apucă cheful de bucătăreală. Pentru mine, gătitul

Ketchup-ul, sosul favorit al lui Jane Austen

“Îl avem cu toţii pe masă. O pastă roşie, mai degrabă lichidă, închisă într-un recipient din plastic. Nu ne-am putea închipui că, iniţial, ketchup-ul nu a avut nicio legătură cu pătlăgelele roşii, principalul ingredient, şi nici cu Italia, patria pastelor... Ketchup-ul, susţin istoricii, vine de la cuvântul chinezesc „koe-chiap” sau „ke-tsiap”, care se traduce prin saramură de peşte sau peşte fermentat. La origine, sosul semăna mai mult cu cel de soia pe care îl cunoaştem astăzi sau cu sosul Worcestershire, bazat pe saramura de peşte, ierburi şi condimente…” Continuarea articolului, aici: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ketchup-ul-sosul-favorit-al-lui-jane-austen  

Ce înseamnă, pentru tine, “cea mai bună pizza”?

Poate că e cea cu multă brânză, care să se întindă delicios atunci când desprinzi felia de pe farfurie, sau cea cu extra ciuperci şi şuncă tăiată în felii aproape transparente. Poate că e cea cu blat subţire şi crocant, care de abia susţine greutatea ingredientelor de deasupra, sau cea cu blat pufos, în care te afunzi atunci când muşti. Poate că e cea cu peperoni, după care îţi ia foc gura, într-o explozie de arome, sau cea cu sos dulce, ca în copilărie. Sau poate că cea mai bună pizza nu e cea cu cele mai potrivite ingrediente. Poate că gustul nu depinde numai de grosimea blatului sau de ketchup-ul pe care îl foloseşti, ci de locul unde te bucuri de mâncare. Poate preferi să mănânci pizza într-un restaurant fără fiţe, cu preţuri rezonabile şi unde încap la masă toţi prietenii tăi. Sau acasă, în pat, alături de iubita ta, în timp ce vă uitaţi la un film de dragoste şi ea te ţine de mână. Poate îţi place momentul acela când te hotărăşti să nu guşti doar o felie, ci să mănâ