Treceți la conținutul principal

Pizza şi drumul spre rai

Mă apucasem de cura de slăbire cu două zile în lume. Un regim drastic, menit să mă facă să dau jos rapid câteva kilograme. În ultima vreme avusesem un regim de viaţă nesănătos, cu mese copioase la ore târzii, cu zile întregi petrecute în faţa calculatorului şi cu mişcare aproape de zero. Avusesem o zi proastă, în care lucrasem până la epuizare şi în care totul îmi mersese de-a-ndoaselea. M-am culcat cu stomacul gol, nefericită. M-am pus pe burtă, ca să nu simt foamea.

Am visat că eram pe malul Mediteranei, la o terasă, cu un pahar de vin alături. Cerul era incredibil de albastru, brăzdat de pescăruşi care ţipau uneori. Se auzea marea, monoton, liniştitor. Bătea uşor briza, aducând miros de alge şi câteva firişoare de nisip mi se aşezaseră pe pantalonii albi. Era o zi strălucitoare.

Un chelner îmbrăcat şi el în alb mi-a adus zâmbind ceea ce, probabil, comandasem. Era o pizza imensă, aproape cât masa la are stăteam. Era fierbinte şi mirosea criminal. Avea blatul subţire, rumenit, rotiţe de măsline negre şi exact atâta sos de roşii cât trebuie, peste o grămadă de brânză. Când am ridicat o felie, firişoarele de mozzarella au început să se întindă delicios, lăsându-mi gura apă. Aroma de gorgonzolla desăvârşea preparatul. Mă simţeam în al nouălea cer. Gustam perfecţiunea.

M-am trezit, încă simţind în piept acea stare de imensă fericire. Era o senzaţie de imponderabilitate.

M-am ridicat buimacă din pat şi m-am dus clătinându-mă până în bucătărie. Pe masă mă aşteptau un castravete şi câteva ridichi ofilite. M-am urcat pe cântar: slăbisem câteva sute de grame. Dar cu ce preţ? Am ştiut exact ce am de făcut.

Am căutat pe internet numărul de telefon al celei mai bune pizzerii din oraş. Era o pizzerie unde mai mâncasem, alături de familie, în urmă cu ceva timp, şi căreia nu aveam nimic să-i reproşez. Petrecusem momente frumoase acolo, în zile obişnuite sau în zile speciale, şi de fiecare dată constatasem că pizza e foarte bună, serviciile sunt ireproşabile şi curăţenia e la mare preţ. Am sunat şi am comandat o pizza mare, cu patru feluri de brânză. Apoi am desfăcut o sticlă de vin, m-am îmbrăcat în alb şi m-am aşezat în fotoliu. Nu era exact ca în vis, dar oricum. În scurt timp am primit şi cutia cu pizza. Când am gustat prima înghiţitură, am început să aud valurile mării.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum era să divorţez din pricina unei pizza

La începutul lunii trecute, într-o seară, soţul meu a ajuns acasă cam cu o jumătate de oră mai târziu decât de obicei. Nu era mult şi se mai întâmpla să întâzie câteva minute. De obicei, uita de el la o bârfă cu colegii  de serviciu, sau juca Solitair în birou. Alteori erau blocaje în trafic sau trebuia să facă un ocol, să cumpere una, alta pentru casă, de la supermarket.

Dar în seara aceea nu era nimic de acest gen. Am observat că avea o pată pe cămaşă, în zona pieptului, şi i-am cerut să se dezbrace. Urma să pun haine la spălat. L-am văzut că se codeşte şi imediat am intrat la idei. M-am închis în baie, cu cămaşă cu tot, şi am analizat pe îndelete pata. Părea o combinaţie de ulei şi sos de roşii. Bine că nu e ruj, m-am gândit, şi imediat am intrat la idei. Am pus maşina de spălat la treabă şi m-am întors la soţul meu.

-Vrei să mănânci ceva? Avem ardei umpluţi, i-am spus.
-Nu mi-e foame, mi-a răspuns, iar mie mi-a urcat tensiunea imediat. Ardeii umpluţi erau mâncarea lui preferată. Nu …

Fericirea e într-o felie de pizza

Ce vrei să te faci când o să fii mare?, mă întrebau toţi adulţii din viaţa mea în urmă cu nişte ani buni. Iar eu răspundeam: ginecolog, jurnalist, mamă a zece copii adoptaţi, în funcţie de perioada în care mă aflam. Dacă m-ar întreba azi, le-aş spune că aş vrea să mă fac Dumnezeu. Nu mult, doar pentru un minut, şi să dau o singură poruncă: anul să conţină mai multe luni august. Una este mult prea puţin. Şi doar ştim că luna august este luna bucuriei, când rudele şi prietenii noştri plecaţi peste mări şi ţări se întorc acasă. Din păcate, doar o dată pe an.

În perioada aceea, de abia aştepţi să se termine orele de serviciu ca să poţi să te întâlneşti cu ei. Îi convoci în centrul vechi, le arăţi terasele, le spui denumirile lor, alegeţi una şi vă aşezaţi la o masă. Comandaţi limonade şi pizza, iar unul dintre copii se supără că la terasa voastră nu se serveşte pizza Marguerita. Celălalt copil îşi comandă pizza cu multă brânză, sau, cum spune el, “quatre fromages”.

A trăit deja în Franţa j…

Vine diaspora acasă. Pizza sau mamaliga ?

August. Perioada concediilor. Diaspora se întoarce acasă. Pentru o lună, se reunesc fiica cu mame, nurori cu soacre, fii cu taţi şi gineri cu socri. Timp de o lună, aragazul din bucătărie funcţionează mai mult ca niciodată, duşul e mereu ocupat şi dormitoarele sunt supraaglomerate.

Adela a venit din Italia. Are un job acolo, la fel şi soţul ei, român şi el. Au doi copii născuţi la Milano, pe care mama Adelei, Viorica, de abia aşteaptă să-i vadă. Se înţelege greu cu ei – copiii nu prea o rup româneşte – dar se bucură să-i vadă şi le cumpără o grămadă de jucării. De care, de altfel, copiii se plictisesc mai repede decât ai crede.

În prima seară, Adela şi Viorica au stat de vorbă. Despre jobul Adelei, despre cât de bine câştigă, despre copiii care au răcit de trei ori anul ăsta, despre munca grea a soţului, despre medicamentele scumpe din România, despre mărirea pensiilor, despre cumpărăturile care sunt mai scumpe anul ăsta decât în toamnă, despre bulionul pus pe iarnă şi despre toţi vecin…