Pizza Baia Mare

Ce vrei să te faci când o să fii mare?, mă întrebau toţi adulţii din viaţa mea în urmă cu nişte ani buni. Iar eu răspundeam: ginecolog, jurnalist, mamă a zece copii adoptaţi, în funcţie de perioada în care mă aflam. Dacă m-ar întreba azi, le-aş spune că aş vrea să mă fac Dumnezeu. Nu mult, doar pentru un minut, şi să dau o singură poruncă: anul să conţină mai multe luni august. Una este mult prea puţin. Şi doar ştim că luna august este luna bucuriei, când rudele şi prietenii noştri plecaţi peste mări şi ţări se întorc acasă. Din păcate, doar o dată pe an. În perioada aceea, de abia aştepţi să se termine orele de serviciu ca să poţi să te întâlneşti cu ei. Îi convoci în centrul vechi, le arăţi terasele, le spui denumirile lor, alegeţi una şi vă aşezaţi la o masă. Comandaţi limonade şi pizza, iar unul dintre copii se supără că la terasa voastră nu se serveşte pizza Marguerita. Celălalt copil îşi comandă pizza cu multă brânză, sau, cum spune el, “quatre fromages”. A trăit deja în Franţ

August. Perioada concediilor. Diaspora se întoarce acasă. Pentru o lună, se reunesc fiica cu mame, nurori cu soacre, fii cu taţi şi gineri cu socri. Timp de o lună, aragazul din bucătărie funcţionează mai mult ca niciodată, duşul e mereu ocupat şi dormitoarele sunt supraaglomerate. Adela a venit din Italia. Are un job acolo, la fel şi soţul ei, român şi el. Au doi copii născuţi la Milano, pe care mama Adelei, Viorica, de abia aşteaptă să-i vadă. Se înţelege greu cu ei – copiii nu prea o rup româneşte – dar se bucură să-i vadă şi le cumpără o grămadă de jucării. De care, de altfel, copiii se plictisesc mai repede decât ai crede. În prima seară, Adela şi Viorica au stat de vorbă. Despre jobul Adelei, despre cât de bine câştigă, despre copiii care au răcit de trei ori anul ăsta, despre munca grea a soţului, despre medicamentele scumpe din România, despre mărirea pensiilor, despre cumpărăturile care sunt mai scumpe anul ăsta decât în toamnă, despre bulionul pus pe iarnă şi despre toţi ve

Fiecare societate îşi are prejudecăţile ei. Este greu să lupţi cu ele, mai ales că au rădăcini adânci în subconştient. Dar dacă îţi propui să le demontezi, vei vedea că, de multe ori, aceste credinţe nu au nicio logică. Pur şi simplu, ele nu ar trebui să existe. De exemplu, în societatea românească se crede că pizza nu este un aliment potrivit pentru micul dejun. El ar fi destinat, mai degrabă, meselor de prânz sau cinei. Toţi cei care se interează cât de cât de sfaturile medicilor ştiu că cea mai importantă masă a zilei este micul dejun. El ar trebui să fie hrănitor şi complet, pentru că de micul dejun depinde energia noastră pe întreg parcursul zilei. Aşadar, ce ar putea fi mai potrivit decât o pizza? Nu sunt adepta dietelor cu apă şi lămâie, dar ştiu din experienţă că cina ar trebui să fie o masă uşoară. Aşadar, pizza nu este un aliment potrivit pentru cină. Desigur, uneori ne putem răsfăţa cu pizza la cină dar... în restul zilelor, de ce să nu mâncăm pizza la micul dejun?! Unii