Treceți la conținutul principal

Vine diaspora acasă. Pizza sau mamaliga ?

August. Perioada concediilor. Diaspora se întoarce acasă. Pentru o lună, se reunesc fiica cu mame, nurori cu soacre, fii cu taţi şi gineri cu socri. Timp de o lună, aragazul din bucătărie funcţionează mai mult ca niciodată, duşul e mereu ocupat şi dormitoarele sunt supraaglomerate.

Adela a venit din Italia. Are un job acolo, la fel şi soţul ei, român şi el. Au doi copii născuţi la Milano, pe care mama Adelei, Viorica, de abia aşteaptă să-i vadă. Se înţelege greu cu ei – copiii nu prea o rup româneşte – dar se bucură să-i vadă şi le cumpără o grămadă de jucării. De care, de altfel, copiii se plictisesc mai repede decât ai crede.

În prima seară, Adela şi Viorica au stat de vorbă. Despre jobul Adelei, despre cât de bine câştigă, despre copiii care au răcit de trei ori anul ăsta, despre munca grea a soţului, despre medicamentele scumpe din România, despre mărirea pensiilor, despre cumpărăturile care sunt mai scumpe anul ăsta decât în toamnă, despre bulionul pus pe iarnă şi despre toţi vecinii Vioricăi, fiecare cu metehnele lor. Apoi s-au culcat şi au dormit agitat, Viorica de emoţie că îi e fata acasă, iar Adela pentru că a schimbat patul şi pentru că face alergie la înţepăturile de ţânţari.

În a doua seară, Viorica a vrut să le facă ceva bun de mâncare. S-a gândit la sarmale, dar Adela i-a spus că nu ar vrea să mănânce ceva gras, cum se mănâncă de obicei în Ardeal. Ar prefera ceva mai uşor pentru seară. Poate nişte paste.

-Ei, păi cum să vă dau macaroane? Macaroane dăm la porci, vouă vă trebuie ceva bun. Hai că vă fac nişte pizza, că ştiu că vă place.

Şi Viorica s-a apucat să facă pizza. Dar blatul i-a ieşit prea gros, deasupra a pus nişte salam de vară şi nişte bulion prea lichid, mozzarela n-a avut, aşa că a pus brânză de burduf... Când a fost gata, Adela, soţul şi copiii au gustat câte o bucăţică, apoi au lăsat feliile în farfurie.

-Nu ne e foame, au spus la unison.
Viorica a început să lăcrimeze.

-Hai, mai bine, să ieşim în oraş. Mergem la o terasă şi ne distrăm. Facem noi cinste, a spus Adela.

Viorica şi-a pus cămaşa cea nouă, pe care Adela i-o adusese din Italia, s-a dat cu parfum după urechi şi s-a machiat. Apoi au mers toţi la terasă, în centrul vechi, la un restaurant italienesc. Au comandat pizza, o pizza cu blat subţire, crocant, şi cu un topping de vis. În final au băut bere.

-N-am mai pus alcool în gură de la Paşti, a râs afectat Viorica. Şi atunci am băut doar un pahar de vişinată.

-Ei lasă, că acum trebuie să sărbătorim. Doar nu venim acasă în fiecare zi.

Pe Viorica au bufnit-o lacrimile. Şi-a înfundat în gură o ultimă felie de pizza şi a admis:
-Da, parcă e mai bună cu brânza asta care se întinde. Dar tot mămăliga e preferata mea.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Arome, mirosuri, parfumuri

V-ați gândit vreodată la importanța mirosurilor pentru noi, oamenii?
Desigur, noi nu suntem animale, nu avem simțul mirosului atât de fin precum câinii, spre exemplu, mirosurile nu sunt esențiale pentru viața noastră, și totuși...

Mă gândesc că, atunci când suntem printre mulți oameni, mereu ne facem o primă impresie în funcție de mirosul lor. Dacă miros a murdărie sau a transpirație, îi disprețuim. Îi catalogăm ca boschetari sau măcar ca nespălați ori neglijenți. Dacă miros a parfum, dar miros prea tare, spunem că sunt țoape. Dacă parfumul pare ieftin, iar este o bulină neagră pentru cel care îl poartă.

Când intrăm într-o casă străină, primul lucru pe care îl simțim este mirosul. Ne place dacă e aerisit sau dacă miroase vag a flori. Nu ne place dacă aerul este îmbâcsit sau dacă miroase a igrasie.

Dar dacă în casa străină în care am intrat miroase a mâncare? Un miros puternic de pizza ne va aminti că ne este foame. Un miros de ciocolată sau vanilie ne va da speranțe că gazda urmează să n…

Centrul Vechi, sărățele și Crăciun în avans

Zilele trecute am fost la București, cu treburi. M-am cazat acasă la două prietene, undeva în Centrul Vechi. Sâmbătă, în jurul prânzului, am vizitat târgul de carte, apoi, pe un frig de crăpau oasele, ne-am întors acasă. Am intrat doar la un Mega și am cumpărat două sticle de vin rose. Urma să avem musafiri în seara aceea.

Odată ajunse acasă, am luat prânzul, iar apoi eu m-am culcat puțin. Mă chinuia o răceală și aveam o permanentă stare de somnolență.

Am dormit mai mult decât îmi planificasem. Când m-am trezit, m-am dus în bucătărie. Mirosea bestial a aluat copt. Fetele erau ocupate: făceau sărățele și clătite. Maria decupa din aluat inimioare, ursuleți, omuleți și steluțe, le dădea cu sare și apoi presăra chimen. Kira pregătea aluatul pentru clătite, în timp ce cânta „Chestnuts roasting on an open  fire”. O frumoasă colindă americană.

M-am oferit să le ajut, dar m-au refuzat categoric. M-au trimis la masă și mi-au spus să deschid sticla de vin. Vinul era ușor, demisec și mergea bine cu…

Când mi-e poftă de pizza

Am citit undeva despre un studiu care arată că între creierele celor care amână tot timpul ceea ce au de făcut și ale celor care se apucă imediat de treabă există diferențe structurale. Eu, una, mă număr printre „procrastinators”, adică printre cei care își amână treburile cât de mult posibil.

Am început textul atât de savant doar pentru a vă spune că fac asta chiar și când mi-e poftă de ceva bun. Am zile în care mi se pune pata pe câte un aliment. În general este vorba despre alimente nesănătoase, desigur. Spre exemplu, într-o zi mi se pune pata pe parizer. Sunt în stare să mănânc un kilogram de parizer din cel mai scârbos, din cel mai ieftin, pe care îl găsesc la magazinul din blocul meu. Alteori mi se face o poftă incredibilă de pizza. Din care nu aș avea voie să mănânc, pentru că oricum am multe kilograme în plus și ar trebui, nu-i așa, să ronțăi doar cotoare de varză. Deci, cum spuneam, creierul meu urlă „pizza!!!”. Cel mai simpu ar fi să mă îmbrac, să cobor în stradă și să merg c…