Treceți la conținutul principal

Vine diaspora acasă. Pizza sau mamaliga ?

August. Perioada concediilor. Diaspora se întoarce acasă. Pentru o lună, se reunesc fiica cu mame, nurori cu soacre, fii cu taţi şi gineri cu socri. Timp de o lună, aragazul din bucătărie funcţionează mai mult ca niciodată, duşul e mereu ocupat şi dormitoarele sunt supraaglomerate.

Adela a venit din Italia. Are un job acolo, la fel şi soţul ei, român şi el. Au doi copii născuţi la Milano, pe care mama Adelei, Viorica, de abia aşteaptă să-i vadă. Se înţelege greu cu ei – copiii nu prea o rup româneşte – dar se bucură să-i vadă şi le cumpără o grămadă de jucării. De care, de altfel, copiii se plictisesc mai repede decât ai crede.

În prima seară, Adela şi Viorica au stat de vorbă. Despre jobul Adelei, despre cât de bine câştigă, despre copiii care au răcit de trei ori anul ăsta, despre munca grea a soţului, despre medicamentele scumpe din România, despre mărirea pensiilor, despre cumpărăturile care sunt mai scumpe anul ăsta decât în toamnă, despre bulionul pus pe iarnă şi despre toţi vecinii Vioricăi, fiecare cu metehnele lor. Apoi s-au culcat şi au dormit agitat, Viorica de emoţie că îi e fata acasă, iar Adela pentru că a schimbat patul şi pentru că face alergie la înţepăturile de ţânţari.

În a doua seară, Viorica a vrut să le facă ceva bun de mâncare. S-a gândit la sarmale, dar Adela i-a spus că nu ar vrea să mănânce ceva gras, cum se mănâncă de obicei în Ardeal. Ar prefera ceva mai uşor pentru seară. Poate nişte paste.

-Ei, păi cum să vă dau macaroane? Macaroane dăm la porci, vouă vă trebuie ceva bun. Hai că vă fac nişte pizza, că ştiu că vă place.

Şi Viorica s-a apucat să facă pizza. Dar blatul i-a ieşit prea gros, deasupra a pus nişte salam de vară şi nişte bulion prea lichid, mozzarela n-a avut, aşa că a pus brânză de burduf... Când a fost gata, Adela, soţul şi copiii au gustat câte o bucăţică, apoi au lăsat feliile în farfurie.

-Nu ne e foame, au spus la unison.
Viorica a început să lăcrimeze.

-Hai, mai bine, să ieşim în oraş. Mergem la o terasă şi ne distrăm. Facem noi cinste, a spus Adela.

Viorica şi-a pus cămaşa cea nouă, pe care Adela i-o adusese din Italia, s-a dat cu parfum după urechi şi s-a machiat. Apoi au mers toţi la terasă, în centrul vechi, la un restaurant italienesc. Au comandat pizza, o pizza cu blat subţire, crocant, şi cu un topping de vis. În final au băut bere.

-N-am mai pus alcool în gură de la Paşti, a râs afectat Viorica. Şi atunci am băut doar un pahar de vişinată.

-Ei lasă, că acum trebuie să sărbătorim. Doar nu venim acasă în fiecare zi.

Pe Viorica au bufnit-o lacrimile. Şi-a înfundat în gură o ultimă felie de pizza şi a admis:
-Da, parcă e mai bună cu brânza asta care se întinde. Dar tot mămăliga e preferata mea.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Feerie de iarnă cu miros de pizza

Afară ninge cu fulgi mari. Dar ce spun, parcă sunt bulgări care cad cu viteză în capetele oamenilor. În  fața ferestrei, în intersecție, s-a blocat o mașină. O alta vrea să o depășească și se împotmolește și ea. Nu se mai deosebește drumul de trotuar. Prăpădul alb e la apogeu.  Înăuntru, în casă, încă am bradul împodobit. Luminițele strălucesc în culori și parcă văd felii de pizza agățate de crengi. Închid ochii și îi deschid iar. Feliile triunghiulare sunt tot acolo, văd chiar și sosul cum se scurge pe parchet. E clar, mi-e foame. Centrala merge de câteva ore, dar tot mi-e frig. Mi-am pus o bască în cap, să mă încălzesc, dar fără rezultat. Ultima soluție e să pornesc cuptorul. De abia aștept momentul când bucătăria se va umple iar de arome. Recunosc, e și un mod de a-mi teroriza vecinii, care, podidiți de mirosurile din bucătăria mea, mă întreabă uneori ce am mai gătit. Și îmi mărturisesc că salivează abundent atunci când pe mine mă apucă cheful de bucătăreală. Pentru mine, gătitul

Vara, la terasă

A venit vara. Terasele sunt pline. Când se lasă seara, se aud clinchete. De halbe, de furculițe lovite de farfurii. Berea și pizza sunt în top. E drept, sunt și câteva dudui care preferă salata. Numai că salata nu merge cu bere. Așa că beau apă plată cu lămâie. Un meniu potrivit pentru doamnele și domnișoarele obsedate de numărul de calorii îngurgitate. Pentru oamenii de gașcă, însă, există un alt meniu. Pizza și bere, cum spuneam. Bine, mai sunt și cei care cer platourile acelea imense cu cărnuri. Mici, bacon, cârnați, chestii. Nu spun, merg și acelea cu bere. Sunt okeiuțe. Dar pizza rămâne prima în topul preferințelor. Pizza place tuturor. De la copii la bătrâni. Femei și bărbați. „Carnivori” și vegetarieni. Toți salivează când aud de pizza. De altfel, nimeni nu spune „mergem la o salată”. Nici măcar „mergem la un cârnat”. Dar toată lumea a spus cel puțin o dată în viață „mergem la pizza”. E atât de firesc! Pizza merge atunci când ieși cu familia. Dar și atunci când ieși cu gașca

Ketchup-ul, sosul favorit al lui Jane Austen

“Îl avem cu toţii pe masă. O pastă roşie, mai degrabă lichidă, închisă într-un recipient din plastic. Nu ne-am putea închipui că, iniţial, ketchup-ul nu a avut nicio legătură cu pătlăgelele roşii, principalul ingredient, şi nici cu Italia, patria pastelor... Ketchup-ul, susţin istoricii, vine de la cuvântul chinezesc „koe-chiap” sau „ke-tsiap”, care se traduce prin saramură de peşte sau peşte fermentat. La origine, sosul semăna mai mult cu cel de soia pe care îl cunoaştem astăzi sau cu sosul Worcestershire, bazat pe saramura de peşte, ierburi şi condimente…” Continuarea articolului, aici: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ketchup-ul-sosul-favorit-al-lui-jane-austen