Treceți la conținutul principal

Cum era să divorţez din pricina unei pizza

La începutul lunii trecute, într-o seară, soţul meu a ajuns acasă cam cu o jumătate de oră mai târziu decât de obicei. Nu era mult şi se mai întâmpla să întâzie câteva minute. De obicei, uita de el la o bârfă cu colegii  de serviciu, sau juca Solitair în birou. Alteori erau blocaje în trafic sau trebuia să facă un ocol, să cumpere una, alta pentru casă, de la supermarket.

Dar în seara aceea nu era nimic de acest gen. Am observat că avea o pată pe cămaşă, în zona pieptului, şi i-am cerut să se dezbrace. Urma să pun haine la spălat. L-am văzut că se codeşte şi imediat am intrat la idei. M-am închis în baie, cu cămaşă cu tot, şi am analizat pe îndelete pata. Părea o combinaţie de ulei şi sos de roşii. Bine că nu e ruj, m-am gândit, şi imediat am intrat la idei. Am pus maşina de spălat la treabă şi m-am întors la soţul meu.

-Vrei să mănânci ceva? Avem ardei umpluţi, i-am spus.
-Nu mi-e foame, mi-a răspuns, iar mie mi-a urcat tensiunea imediat. Ardeii umpluţi erau mâncarea lui preferată. Nu o refuza niciodată, dar niciodată.
-Ţi-ai mâncat sandviciul la prânz?, l-am mai interogat.
-Da, a fost bun, cum numai tu ştii să-l faci.
Linguşeli. În acest moment ştiam deja că se simte vinovat.
-Şi ce ai mai mâncat azi, pe lângă sandvici?
-Nimic.

M-am aşezat lângă el, l-am privit în ochi, i-am strâns mâna, şi i-am spus:
-Ţuţule, tu mă înşeli.
-Nu, nici vorbă, mi-a spus, pălind. De unde ai scos asta?
-Aveai o pată de ruj pe cămaşă.
-Da de unde! Am fost la pizza cu Romeo şi cu Sandu şi mi-a căzut o bucată pe cămaşă. Asta a fost tot.
-Păi şi de ce nu mi-ai spus aşa?
-N-am vrut să te superi, iepuraş.

Ceva nu se lega. Romeo şi Sandu erau amândoi căsătoriţi, iar nevestele lor îi aşteptau acasă cu câte două feluri de mâncare. De ce să îşi strice banii pe pizza, când puteau foarte bine să îi cheltuiască pe bere?!

Le-am sunat pe soţiile amândurora şi le-am întrebat dacă soţii lor au cinat acasă. Mi-au spus că au mâncat ca sparţii. În acel moment, am fost sigură că Ţuţu are o amantă. Mi-am sunat avocatul si i-am spus să pregătească hârtiile de divorţ. Pe Ţuţu l-am trimis la maică-sa, nu mai suportam să dorm cu el în casă. Pentru prima oară, îmi părea rău că suportasem mii de nopţi albe, în care nu puteam pune geană pe geană din pricina sforăiturilor lui.

După două săptămâni, Ţuţu m-a sunat. Mi-a spus să nu mă enervez, dar că vrea să mă invite la o pizza. I-am trântit telefonul în nas, dar m-a sunat din nou. Mi-a spus că se deschisese o nouă pizzerie în oraş şi că adora să meargă acolo. Era locul unde se simţea bine, atmosfera îi pria şi pizza era delicioasă. Acum ar fi vrut să împărtăşeasc această bucurie cu mine. Nimănui nu îi oferise această onoare până acum.

În seara aceea, mi-am sunat avocatul şi i-am spus să oprească demersurile pentru divorţ. M-am bucurat de prezenţa soţului meu, pe care l-am regăsit plin de pasiune. Iar a doua zi am gătit pentru el pizza. De atunci, în familia noastră domneşte pacea şi bucuria vieţii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Fericirea e într-o felie de pizza

Ce vrei să te faci când o să fii mare?, mă întrebau toţi adulţii din viaţa mea în urmă cu nişte ani buni. Iar eu răspundeam: ginecolog, jurnalist, mamă a zece copii adoptaţi, în funcţie de perioada în care mă aflam. Dacă m-ar întreba azi, le-aş spune că aş vrea să mă fac Dumnezeu. Nu mult, doar pentru un minut, şi să dau o singură poruncă: anul să conţină mai multe luni august. Una este mult prea puţin. Şi doar ştim că luna august este luna bucuriei, când rudele şi prietenii noştri plecaţi peste mări şi ţări se întorc acasă. Din păcate, doar o dată pe an.

În perioada aceea, de abia aştepţi să se termine orele de serviciu ca să poţi să te întâlneşti cu ei. Îi convoci în centrul vechi, le arăţi terasele, le spui denumirile lor, alegeţi una şi vă aşezaţi la o masă. Comandaţi limonade şi pizza, iar unul dintre copii se supără că la terasa voastră nu se serveşte pizza Marguerita. Celălalt copil îşi comandă pizza cu multă brânză, sau, cum spune el, “quatre fromages”.

A trăit deja în Franţa j…

Vine diaspora acasă. Pizza sau mamaliga ?

August. Perioada concediilor. Diaspora se întoarce acasă. Pentru o lună, se reunesc fiica cu mame, nurori cu soacre, fii cu taţi şi gineri cu socri. Timp de o lună, aragazul din bucătărie funcţionează mai mult ca niciodată, duşul e mereu ocupat şi dormitoarele sunt supraaglomerate.

Adela a venit din Italia. Are un job acolo, la fel şi soţul ei, român şi el. Au doi copii născuţi la Milano, pe care mama Adelei, Viorica, de abia aşteaptă să-i vadă. Se înţelege greu cu ei – copiii nu prea o rup româneşte – dar se bucură să-i vadă şi le cumpără o grămadă de jucării. De care, de altfel, copiii se plictisesc mai repede decât ai crede.

În prima seară, Adela şi Viorica au stat de vorbă. Despre jobul Adelei, despre cât de bine câştigă, despre copiii care au răcit de trei ori anul ăsta, despre munca grea a soţului, despre medicamentele scumpe din România, despre mărirea pensiilor, despre cumpărăturile care sunt mai scumpe anul ăsta decât în toamnă, despre bulionul pus pe iarnă şi despre toţi vecin…