Treceți la conținutul principal

Cum era să divorţez din pricina unei pizza

La începutul lunii trecute, într-o seară, soţul meu a ajuns acasă cam cu o jumătate de oră mai târziu decât de obicei. Nu era mult şi se mai întâmpla să întâzie câteva minute. De obicei, uita de el la o bârfă cu colegii  de serviciu, sau juca Solitair în birou. Alteori erau blocaje în trafic sau trebuia să facă un ocol, să cumpere una, alta pentru casă, de la supermarket.

Dar în seara aceea nu era nimic de acest gen. Am observat că avea o pată pe cămaşă, în zona pieptului, şi i-am cerut să se dezbrace. Urma să pun haine la spălat. L-am văzut că se codeşte şi imediat am intrat la idei. M-am închis în baie, cu cămaşă cu tot, şi am analizat pe îndelete pata. Părea o combinaţie de ulei şi sos de roşii. Bine că nu e ruj, m-am gândit, şi imediat am intrat la idei. Am pus maşina de spălat la treabă şi m-am întors la soţul meu.

-Vrei să mănânci ceva? Avem ardei umpluţi, i-am spus.
-Nu mi-e foame, mi-a răspuns, iar mie mi-a urcat tensiunea imediat. Ardeii umpluţi erau mâncarea lui preferată. Nu o refuza niciodată, dar niciodată.
-Ţi-ai mâncat sandviciul la prânz?, l-am mai interogat.
-Da, a fost bun, cum numai tu ştii să-l faci.
Linguşeli. În acest moment ştiam deja că se simte vinovat.
-Şi ce ai mai mâncat azi, pe lângă sandvici?
-Nimic.

M-am aşezat lângă el, l-am privit în ochi, i-am strâns mâna, şi i-am spus:
-Ţuţule, tu mă înşeli.
-Nu, nici vorbă, mi-a spus, pălind. De unde ai scos asta?
-Aveai o pată de ruj pe cămaşă.
-Da de unde! Am fost la pizza cu Romeo şi cu Sandu şi mi-a căzut o bucată pe cămaşă. Asta a fost tot.
-Păi şi de ce nu mi-ai spus aşa?
-N-am vrut să te superi, iepuraş.

Ceva nu se lega. Romeo şi Sandu erau amândoi căsătoriţi, iar nevestele lor îi aşteptau acasă cu câte două feluri de mâncare. De ce să îşi strice banii pe pizza, când puteau foarte bine să îi cheltuiască pe bere?!

Le-am sunat pe soţiile amândurora şi le-am întrebat dacă soţii lor au cinat acasă. Mi-au spus că au mâncat ca sparţii. În acel moment, am fost sigură că Ţuţu are o amantă. Mi-am sunat avocatul si i-am spus să pregătească hârtiile de divorţ. Pe Ţuţu l-am trimis la maică-sa, nu mai suportam să dorm cu el în casă. Pentru prima oară, îmi părea rău că suportasem mii de nopţi albe, în care nu puteam pune geană pe geană din pricina sforăiturilor lui.

După două săptămâni, Ţuţu m-a sunat. Mi-a spus să nu mă enervez, dar că vrea să mă invite la o pizza. I-am trântit telefonul în nas, dar m-a sunat din nou. Mi-a spus că se deschisese o nouă pizzerie în oraş şi că adora să meargă acolo. Era locul unde se simţea bine, atmosfera îi pria şi pizza era delicioasă. Acum ar fi vrut să împărtăşeasc această bucurie cu mine. Nimănui nu îi oferise această onoare până acum.

În seara aceea, mi-am sunat avocatul şi i-am spus să oprească demersurile pentru divorţ. M-am bucurat de prezenţa soţului meu, pe care l-am regăsit plin de pasiune. Iar a doua zi am gătit pentru el pizza. De atunci, în familia noastră domneşte pacea şi bucuria vieţii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Feerie de iarnă cu miros de pizza

Afară ninge cu fulgi mari. Dar ce spun, parcă sunt bulgări care cad cu viteză în capetele oamenilor. În  fața ferestrei, în intersecție, s-a blocat o mașină. O alta vrea să o depășească și se împotmolește și ea. Nu se mai deosebește drumul de trotuar. Prăpădul alb e la apogeu.  Înăuntru, în casă, încă am bradul împodobit. Luminițele strălucesc în culori și parcă văd felii de pizza agățate de crengi. Închid ochii și îi deschid iar. Feliile triunghiulare sunt tot acolo, văd chiar și sosul cum se scurge pe parchet. E clar, mi-e foame. Centrala merge de câteva ore, dar tot mi-e frig. Mi-am pus o bască în cap, să mă încălzesc, dar fără rezultat. Ultima soluție e să pornesc cuptorul. De abia aștept momentul când bucătăria se va umple iar de arome. Recunosc, e și un mod de a-mi teroriza vecinii, care, podidiți de mirosurile din bucătăria mea, mă întreabă uneori ce am mai gătit. Și îmi mărturisesc că salivează abundent atunci când pe mine mă apucă cheful de bucătăreală. Pentru mine, gătitul

Vara, la terasă

A venit vara. Terasele sunt pline. Când se lasă seara, se aud clinchete. De halbe, de furculițe lovite de farfurii. Berea și pizza sunt în top. E drept, sunt și câteva dudui care preferă salata. Numai că salata nu merge cu bere. Așa că beau apă plată cu lămâie. Un meniu potrivit pentru doamnele și domnișoarele obsedate de numărul de calorii îngurgitate. Pentru oamenii de gașcă, însă, există un alt meniu. Pizza și bere, cum spuneam. Bine, mai sunt și cei care cer platourile acelea imense cu cărnuri. Mici, bacon, cârnați, chestii. Nu spun, merg și acelea cu bere. Sunt okeiuțe. Dar pizza rămâne prima în topul preferințelor. Pizza place tuturor. De la copii la bătrâni. Femei și bărbați. „Carnivori” și vegetarieni. Toți salivează când aud de pizza. De altfel, nimeni nu spune „mergem la o salată”. Nici măcar „mergem la un cârnat”. Dar toată lumea a spus cel puțin o dată în viață „mergem la pizza”. E atât de firesc! Pizza merge atunci când ieși cu familia. Dar și atunci când ieși cu gașca

Ketchup-ul, sosul favorit al lui Jane Austen

“Îl avem cu toţii pe masă. O pastă roşie, mai degrabă lichidă, închisă într-un recipient din plastic. Nu ne-am putea închipui că, iniţial, ketchup-ul nu a avut nicio legătură cu pătlăgelele roşii, principalul ingredient, şi nici cu Italia, patria pastelor... Ketchup-ul, susţin istoricii, vine de la cuvântul chinezesc „koe-chiap” sau „ke-tsiap”, care se traduce prin saramură de peşte sau peşte fermentat. La origine, sosul semăna mai mult cu cel de soia pe care îl cunoaştem astăzi sau cu sosul Worcestershire, bazat pe saramura de peşte, ierburi şi condimente…” Continuarea articolului, aici: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ketchup-ul-sosul-favorit-al-lui-jane-austen