Treceți la conținutul principal

Casta mâncătorilor de pizza

În ultimii ani se fac studii pe orice temă, fie ea cât de trăsnită. Mai ales cercetătorii britanici sunt renumiţi pentru asta, încât uneori stai şi te întrebi: oare se plictisesc rău? În general, rezultatele sunt nişte truisme, care nu ne ajută cu nimic să trăim mai bine sau mai frumos din momentul în care le afăm. Însă ele au rolul de a ne amuza, asta e incontestabil.

M-am întrebat uneori dacă nu s-ar putea face un studiu cu privire la opţiunile noastre culinare. Mai exact la felul în care acestea ne trădează personalitatea. Eu, una, aş dori ca studiul să fie aplicat la pizza, pentru că este un fel de mâncare extrem de variat şi pe care îl consumă foarte multă lume.

Din câte ştiu eu, un astfel de studiu nu există încă. Şi nici nu m-aş hazarda să îi anticipez rezultatele. Dar sunt curioasă dacă cei care preferă pizza Margherita caută, în viaţă, simplitatea şi autenticul. Sau dacă cei care preferă ketchup-ul iute sunt firi impulsive, energice. Sau dacă cei care aleg de fiecare dată un alt tip de pizza sunt firi aventuroase.

Am putea afla o grămadă de lucruri despre cei de lângă noi, doar cunoscându-le preferinţele culinare. Comunicarea dintre noi s-ar îmbunătăţi, la fel şi nivelul de toleranţă. Am putea afla, poate, chiar lucruri despre noi înşine, pe care încă nu le ştim. Eu, de exemplu, prefer pizza cu şuncă şi ciuperci, dar şi pe cea cu multă brânză. Şi, gândindu-mă la asta, îmi spun că este posibil ca opţiunea culinară să reflecte şi starea de spirit dintr-un anumit moment, nu doar personalitatea mâncăciosului. În acest caz, lucrurile devin mult mai complicate.

Cert este că eu cred că însăşi preferinţa noastră pentru pizza ne include într-o mare familie. Că suntem un fel de castă generoasă, casta mâncătorilor de pizza. Unde există iniţiaţi şi profani, desigur, unde există specialişti care ştiu să gătească o pizza aşa cum trebuie, dar şi nespecialişti, care ştiu doar să o deguste şi să îi aprecieze buchetul de arome. Unde sunt, deopotrivă, cei care mănâncă pizza de la restaurantele italiene şi cei care îşi cumpără o felie de pizza de la magazinul brutăriei din cartierul lor.

Chiar dacă nu ne cunoaştem, chiar dacă nu suntem prieteni, simţim, cumva, un soi de apropiere între noi, ba chiar o oarecare duioşie. Suntem oameni blânzi, care ştim să trăim bucuria vieţii şi care nu avem duşmani. Iar singurii cu care nu vrem să avem de-a face sunt oamenii care nu mănâncă pizza. Dar oare ei există?!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum era să divorţez din pricina unei pizza

La începutul lunii trecute, într-o seară, soţul meu a ajuns acasă cam cu o jumătate de oră mai târziu decât de obicei. Nu era mult şi se mai întâmpla să întâzie câteva minute. De obicei, uita de el la o bârfă cu colegii  de serviciu, sau juca Solitair în birou. Alteori erau blocaje în trafic sau trebuia să facă un ocol, să cumpere una, alta pentru casă, de la supermarket.

Dar în seara aceea nu era nimic de acest gen. Am observat că avea o pată pe cămaşă, în zona pieptului, şi i-am cerut să se dezbrace. Urma să pun haine la spălat. L-am văzut că se codeşte şi imediat am intrat la idei. M-am închis în baie, cu cămaşă cu tot, şi am analizat pe îndelete pata. Părea o combinaţie de ulei şi sos de roşii. Bine că nu e ruj, m-am gândit, şi imediat am intrat la idei. Am pus maşina de spălat la treabă şi m-am întors la soţul meu.

-Vrei să mănânci ceva? Avem ardei umpluţi, i-am spus.
-Nu mi-e foame, mi-a răspuns, iar mie mi-a urcat tensiunea imediat. Ardeii umpluţi erau mâncarea lui preferată. Nu …

Fericirea e într-o felie de pizza

Ce vrei să te faci când o să fii mare?, mă întrebau toţi adulţii din viaţa mea în urmă cu nişte ani buni. Iar eu răspundeam: ginecolog, jurnalist, mamă a zece copii adoptaţi, în funcţie de perioada în care mă aflam. Dacă m-ar întreba azi, le-aş spune că aş vrea să mă fac Dumnezeu. Nu mult, doar pentru un minut, şi să dau o singură poruncă: anul să conţină mai multe luni august. Una este mult prea puţin. Şi doar ştim că luna august este luna bucuriei, când rudele şi prietenii noştri plecaţi peste mări şi ţări se întorc acasă. Din păcate, doar o dată pe an.

În perioada aceea, de abia aştepţi să se termine orele de serviciu ca să poţi să te întâlneşti cu ei. Îi convoci în centrul vechi, le arăţi terasele, le spui denumirile lor, alegeţi una şi vă aşezaţi la o masă. Comandaţi limonade şi pizza, iar unul dintre copii se supără că la terasa voastră nu se serveşte pizza Marguerita. Celălalt copil îşi comandă pizza cu multă brânză, sau, cum spune el, “quatre fromages”.

A trăit deja în Franţa j…

Vine diaspora acasă. Pizza sau mamaliga ?

August. Perioada concediilor. Diaspora se întoarce acasă. Pentru o lună, se reunesc fiica cu mame, nurori cu soacre, fii cu taţi şi gineri cu socri. Timp de o lună, aragazul din bucătărie funcţionează mai mult ca niciodată, duşul e mereu ocupat şi dormitoarele sunt supraaglomerate.

Adela a venit din Italia. Are un job acolo, la fel şi soţul ei, român şi el. Au doi copii născuţi la Milano, pe care mama Adelei, Viorica, de abia aşteaptă să-i vadă. Se înţelege greu cu ei – copiii nu prea o rup româneşte – dar se bucură să-i vadă şi le cumpără o grămadă de jucării. De care, de altfel, copiii se plictisesc mai repede decât ai crede.

În prima seară, Adela şi Viorica au stat de vorbă. Despre jobul Adelei, despre cât de bine câştigă, despre copiii care au răcit de trei ori anul ăsta, despre munca grea a soţului, despre medicamentele scumpe din România, despre mărirea pensiilor, despre cumpărăturile care sunt mai scumpe anul ăsta decât în toamnă, despre bulionul pus pe iarnă şi despre toţi vecin…