Treceți la conținutul principal

Sâmbătă cu pizza

Sâmbătă am avut o nesperată zi liberă, aşa că mi-am spus să îmi fac de cap. M-am trezit târziu, deşi aveam de scris, şi pe la 12 am ieşit prin cartier, deşi îmi spusesem că nu voi ieşi din casă în ziua aceea.
Mi-am cumpărat nişte beri de la magazinul din colţ, apoi am mers la pizzeria despre care unele voci spun că ar fi cea mai bună din oraş. Acolo servea o singură domnişoară şi se vedea că de abia face faţă comenzilor. I-am spus că vreau o pizza pentru acasă.
Am consultat meniul şi iniţial am vrut să mă opresc la Pizza Primavera. Într-adevăr, era o vreme de primăvară, deşi era octombrie, cu soare şi păsări cântând, chiar dacă la magazinul din colţ au apărut primele mandarine, care convieţuiau paşnic cu nişte castane de import. Până la urmă, însă, am optat pentru Pizza Capriciosa, pentru că şi eu, în ultima vreme, m-am dovedit a fi capricioasă.
Domnişoara nu m-a întrebat dacă vreau ketchup, iar eu am uitat să precizez, fapt pe care aveam să îl regret mai târziu. Mi s-a spus că pizza va întârzia. Mergând spre casă, mi-am cumpărat nişte chipsuri, ca să nu rabd foame până la sosirea pizzei.
Odată ajunsă, văzând că e trecut de prânz, am desfăcut prima bere, spunându-mi că doar dimineaţa e ruşinos să bei alcool, după-amiaza e ceva absolut normal. Am băut bere şi am mâncat chipsuri, iar după vreo oră a venit şi pizza.
Cel care mi-o livra s-a rătăcit puţin pe stradă, dar ne-am găsit repede. Pofta de mâncare mi s-a cam tăiat când am intrat în casa scării, unde mirosea a rahat. Aşa miroase de fiecare dată după ce plouă mai mult. Intrată în casă, m-am aşezat confortabil pe canapea şi am ridicat capacul cutiei. Pizza se răcise destul de mult şi nu era bine tăiată.
Avea un blat foarte subţire, care în mijlocul pizzei părea cleios. Mi-a părut rău că nu îmi comandasem Quatro Formaggi, parcă mi-ar fi plăcut mai mult.
Nici de măsline nu prea aveam chef. Am mâncat cu greu jumătate din pizza, care nu a fost rea, dar nici extraordinară.

În final, am avut sentimente amestecate, după cum mă aşteptam. Pe de o parte, o senzaţie de mulţumire, pentru că încălcasem regulile şi îmi făcusem de cap.
Dovedisem, aşadar, că sunt un om matur. (Oare?) Pe de alta, ştiam că urma să mă simt vinovată, pentru că depăşisem cu mult numărul de calorii permise şi pentru că acum mă simţeam ca un balon.

Desigur, mi-am promis că de mâine trec pe salate. Aha.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Arome, mirosuri, parfumuri

V-ați gândit vreodată la importanța mirosurilor pentru noi, oamenii?
Desigur, noi nu suntem animale, nu avem simțul mirosului atât de fin precum câinii, spre exemplu, mirosurile nu sunt esențiale pentru viața noastră, și totuși...

Mă gândesc că, atunci când suntem printre mulți oameni, mereu ne facem o primă impresie în funcție de mirosul lor. Dacă miros a murdărie sau a transpirație, îi disprețuim. Îi catalogăm ca boschetari sau măcar ca nespălați ori neglijenți. Dacă miros a parfum, dar miros prea tare, spunem că sunt țoape. Dacă parfumul pare ieftin, iar este o bulină neagră pentru cel care îl poartă.

Când intrăm într-o casă străină, primul lucru pe care îl simțim este mirosul. Ne place dacă e aerisit sau dacă miroase vag a flori. Nu ne place dacă aerul este îmbâcsit sau dacă miroase a igrasie.

Dar dacă în casa străină în care am intrat miroase a mâncare? Un miros puternic de pizza ne va aminti că ne este foame. Un miros de ciocolată sau vanilie ne va da speranțe că gazda urmează să n…

Centrul Vechi, sărățele și Crăciun în avans

Zilele trecute am fost la București, cu treburi. M-am cazat acasă la două prietene, undeva în Centrul Vechi. Sâmbătă, în jurul prânzului, am vizitat târgul de carte, apoi, pe un frig de crăpau oasele, ne-am întors acasă. Am intrat doar la un Mega și am cumpărat două sticle de vin rose. Urma să avem musafiri în seara aceea.

Odată ajunse acasă, am luat prânzul, iar apoi eu m-am culcat puțin. Mă chinuia o răceală și aveam o permanentă stare de somnolență.

Am dormit mai mult decât îmi planificasem. Când m-am trezit, m-am dus în bucătărie. Mirosea bestial a aluat copt. Fetele erau ocupate: făceau sărățele și clătite. Maria decupa din aluat inimioare, ursuleți, omuleți și steluțe, le dădea cu sare și apoi presăra chimen. Kira pregătea aluatul pentru clătite, în timp ce cânta „Chestnuts roasting on an open  fire”. O frumoasă colindă americană.

M-am oferit să le ajut, dar m-au refuzat categoric. M-au trimis la masă și mi-au spus să deschid sticla de vin. Vinul era ușor, demisec și mergea bine cu…

Când mi-e poftă de pizza

Am citit undeva despre un studiu care arată că între creierele celor care amână tot timpul ceea ce au de făcut și ale celor care se apucă imediat de treabă există diferențe structurale. Eu, una, mă număr printre „procrastinators”, adică printre cei care își amână treburile cât de mult posibil.

Am început textul atât de savant doar pentru a vă spune că fac asta chiar și când mi-e poftă de ceva bun. Am zile în care mi se pune pata pe câte un aliment. În general este vorba despre alimente nesănătoase, desigur. Spre exemplu, într-o zi mi se pune pata pe parizer. Sunt în stare să mănânc un kilogram de parizer din cel mai scârbos, din cel mai ieftin, pe care îl găsesc la magazinul din blocul meu. Alteori mi se face o poftă incredibilă de pizza. Din care nu aș avea voie să mănânc, pentru că oricum am multe kilograme în plus și ar trebui, nu-i așa, să ronțăi doar cotoare de varză. Deci, cum spuneam, creierul meu urlă „pizza!!!”. Cel mai simpu ar fi să mă îmbrac, să cobor în stradă și să merg c…