Treceți la conținutul principal

Într-o lume ideală vom mânca sănătos cu toţii

Întotdeauna, când mă întorc din oraş acasă, trec pe lângă un local de unde răzbat în stradă mirosuri pătrunzătoare. Nu e un miros de ulei ars şi rânced, cum am simţit cu alte ocazii în preajma unui alt fast-food, ci o aromă plăcută de carne, sos de roşii, ceapă şi mirodenii. Combinaţia îmi trezeşte întotdeauna papilele gustative, şi cu siguranţă nu doar mie, căci în fast-food-ul respectiv e mereu plin de lume.

Localul e deschis de câteva luni, dar eu nu am intrat încă. Mi-am propus să mă ţin departe de tentaţii, pe cât posibil, ca să nu mă îngraş exagerat. Cu toate astea, le sunt recunoscătoare proprietarilor localului, care mă delectează periodic cu arome paradisiace.

În mine se dă mereu o luptă între dorinţa de a mânca sănătos şi poftele mele nebune. Ce zic eu luptă, e un adevărat război. De fapt, e doar un aspect al veşnicei confruntări dintre raţional şi emoţional. În cazul meu, de obicei câştigă emoţionalul. Şi poftele.

Dar cum ar fi dacă noi toţi ne-am decide să mâncăm sănătos? Fără excepţii, fără „doar în seara asta”, fără „hai, că merit”? Ar fi, cu siguranţă, o lume mai searbădă, mai lipsită de bucurie. Cred că o astfel de decizie nu ar putea fi luată la nivel global decât într-o lume mult mai bună. Într-o lume în care am fi cu toţii fericiţi. Pentru că, mai ales atunci când suntem nefericiţi, dorim să ne facem mici bucurii cu o ciocolăţică, un kebab sau o pizza. Nu am putea renunţa la aceste plăceri decât dacă ne-am lua doza de bucurie din altă parte. Or asta este deja o lume ideală, o utopie.

Eu am observat că, cel puţin în România ultimilor ani, tot mai multe persoane sunt atrase de show-rile culinare. Tot mai multe femei şi tot mai mulţi bărbaţi se uită la concursuri culinare sau la diverşi chefi care gătesc la televizor. Or foarte puţine reţete dintre cele gătite astfel pot fi numite sănătoase.  Nu pentru că ingredientele nu ar fi proaspete şi de calitate, ci pentru că mâncărurile acelea sunt menite să fie, în principal, savuroase şi aspectuoase.

Se pare că suntem un popor de pofticioşi. Nu vom renunţa niciodată la plăcerile noastre culinare. Şi asta nici nu ar fi atât de rău, dacă toţi dintre noi şi-ar permite să îşi cumpere mâncare de calitate. Din păcate, în timp ce noi salivăm în faţa rafturilor din supermarket şi nu ştim dacă să alegem o brânză cu mucegai sau o brânză ceddar, în faţa supermarketului stă un bărbat murdar, care îi roagă pe cei ce intră să îi cumpere o pâine. Fie ea chiar şi albă, nesănătoasă.



Va recomandam


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum era să divorţez din pricina unei pizza

La începutul lunii trecute, într-o seară, soţul meu a ajuns acasă cam cu o jumătate de oră mai târziu decât de obicei. Nu era mult şi se mai întâmpla să întâzie câteva minute. De obicei, uita de el la o bârfă cu colegii  de serviciu, sau juca Solitair în birou. Alteori erau blocaje în trafic sau trebuia să facă un ocol, să cumpere una, alta pentru casă, de la supermarket.

Dar în seara aceea nu era nimic de acest gen. Am observat că avea o pată pe cămaşă, în zona pieptului, şi i-am cerut să se dezbrace. Urma să pun haine la spălat. L-am văzut că se codeşte şi imediat am intrat la idei. M-am închis în baie, cu cămaşă cu tot, şi am analizat pe îndelete pata. Părea o combinaţie de ulei şi sos de roşii. Bine că nu e ruj, m-am gândit, şi imediat am intrat la idei. Am pus maşina de spălat la treabă şi m-am întors la soţul meu.

-Vrei să mănânci ceva? Avem ardei umpluţi, i-am spus.
-Nu mi-e foame, mi-a răspuns, iar mie mi-a urcat tensiunea imediat. Ardeii umpluţi erau mâncarea lui preferată. Nu …

Fericirea e într-o felie de pizza

Ce vrei să te faci când o să fii mare?, mă întrebau toţi adulţii din viaţa mea în urmă cu nişte ani buni. Iar eu răspundeam: ginecolog, jurnalist, mamă a zece copii adoptaţi, în funcţie de perioada în care mă aflam. Dacă m-ar întreba azi, le-aş spune că aş vrea să mă fac Dumnezeu. Nu mult, doar pentru un minut, şi să dau o singură poruncă: anul să conţină mai multe luni august. Una este mult prea puţin. Şi doar ştim că luna august este luna bucuriei, când rudele şi prietenii noştri plecaţi peste mări şi ţări se întorc acasă. Din păcate, doar o dată pe an.

În perioada aceea, de abia aştepţi să se termine orele de serviciu ca să poţi să te întâlneşti cu ei. Îi convoci în centrul vechi, le arăţi terasele, le spui denumirile lor, alegeţi una şi vă aşezaţi la o masă. Comandaţi limonade şi pizza, iar unul dintre copii se supără că la terasa voastră nu se serveşte pizza Marguerita. Celălalt copil îşi comandă pizza cu multă brânză, sau, cum spune el, “quatre fromages”.

A trăit deja în Franţa j…

Vine diaspora acasă. Pizza sau mamaliga ?

August. Perioada concediilor. Diaspora se întoarce acasă. Pentru o lună, se reunesc fiica cu mame, nurori cu soacre, fii cu taţi şi gineri cu socri. Timp de o lună, aragazul din bucătărie funcţionează mai mult ca niciodată, duşul e mereu ocupat şi dormitoarele sunt supraaglomerate.

Adela a venit din Italia. Are un job acolo, la fel şi soţul ei, român şi el. Au doi copii născuţi la Milano, pe care mama Adelei, Viorica, de abia aşteaptă să-i vadă. Se înţelege greu cu ei – copiii nu prea o rup româneşte – dar se bucură să-i vadă şi le cumpără o grămadă de jucării. De care, de altfel, copiii se plictisesc mai repede decât ai crede.

În prima seară, Adela şi Viorica au stat de vorbă. Despre jobul Adelei, despre cât de bine câştigă, despre copiii care au răcit de trei ori anul ăsta, despre munca grea a soţului, despre medicamentele scumpe din România, despre mărirea pensiilor, despre cumpărăturile care sunt mai scumpe anul ăsta decât în toamnă, despre bulionul pus pe iarnă şi despre toţi vecin…