Treceți la conținutul principal

Pizza din miez de noapte

Am o problemă: mă trezesc noaptea şi mi-e foame. O foame de lup. Aşa că beau o gură de apă, merg la baie şi apoi bâjbâi până la frigider. Uneori nu găsesc nimic interesant în el. De fapt, e o strategie: nu îmi cumpăr bunătăţi, ca să nu mănânc prea mult.

Dar penuria aceasta e insuportabilă uneori. Ieri m-am trezit pe la 3. Cu ochii cârpiţi de somn, am cercetat rafturile frigiderului. Un vânt aspru sufla peste ele. Am găsit, totuşi, nişte ciuperci champignon, nişte mozzarella şi câteva felii de şuncă. Şi atunci mi s-a aprins un beculeţ: pizza!

Mi-am amintit că aveam nişte blaturi de pizza rămase din urmă cu două zile, când avusesem invitaţi nişte prieteni la masă. Mai era şi pastă de roşii.

M-am apucat de gătit. Am curăţat ciupercile, le-am feliat. Am ras mozzarella şi am tăiat bucăţi feliile de şuncă. Am încins cuptorul. Am aranjat totul pe blaturi şi am dat la copt. În câteva minute, casa mirosea demenţial. Prietenul meu s-a trezit şi l-am văzut apărând în bucătărie. Saliva.

De abia am aşteptat ca piza să se răcească puţin, cât să o putem mânca. Ne simţeam în paradis. Toate acele arome, ciupercile suculente, mozzarella care se întindea delicios, şunca rumenită ne-au cucerit.

Şi, la urma urmei, folosisem doar nişte resturi din frigider. La final, ne-am turnat câte un pahar cu vin. Am stat de vorbă, la masa din bucătărie, despre o decizie pe care trebuia să o luăm cât de curând.
Aceea de a nu mai mânca după ora 18. Şi totuşi, ne simţeam atât de bine!

Am hotărât ca în ziua aceea, după serviciu, să mergem la restaurant. Şi să comandăm pizza. O pizza adevărată, preparată de profesionişti. De abia aşteptam să putem spune: „a noastră a fost mai bună!”

Ei bine, ştiam şi noi că nu fusese nu ştiu ce, şi totuşi părea a fi fost cea mai bună pizza din viaţa noastră. Poate că era şi sentimentul acela pe care îl ai când faci un lucru nu neapărat interzis, dar care nu se face. Poate că era şi bucuria de a găti după mult timp în care mâncasem doar salate şi sandviciuri. Sau poate că era confortul de a ne regăsi împreună, în toiul nopţii, când întreg cartierul era învăluit în întuneric, şi doar de la o fereastră deschisă şi luminată răzbăteau valuri de arome îmbietoare.

Oricum, era ceva. Ceva ce semăna a fericire.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Arome, mirosuri, parfumuri

V-ați gândit vreodată la importanța mirosurilor pentru noi, oamenii?
Desigur, noi nu suntem animale, nu avem simțul mirosului atât de fin precum câinii, spre exemplu, mirosurile nu sunt esențiale pentru viața noastră, și totuși...

Mă gândesc că, atunci când suntem printre mulți oameni, mereu ne facem o primă impresie în funcție de mirosul lor. Dacă miros a murdărie sau a transpirație, îi disprețuim. Îi catalogăm ca boschetari sau măcar ca nespălați ori neglijenți. Dacă miros a parfum, dar miros prea tare, spunem că sunt țoape. Dacă parfumul pare ieftin, iar este o bulină neagră pentru cel care îl poartă.

Când intrăm într-o casă străină, primul lucru pe care îl simțim este mirosul. Ne place dacă e aerisit sau dacă miroase vag a flori. Nu ne place dacă aerul este îmbâcsit sau dacă miroase a igrasie.

Dar dacă în casa străină în care am intrat miroase a mâncare? Un miros puternic de pizza ne va aminti că ne este foame. Un miros de ciocolată sau vanilie ne va da speranțe că gazda urmează să n…

Centrul Vechi, sărățele și Crăciun în avans

Zilele trecute am fost la București, cu treburi. M-am cazat acasă la două prietene, undeva în Centrul Vechi. Sâmbătă, în jurul prânzului, am vizitat târgul de carte, apoi, pe un frig de crăpau oasele, ne-am întors acasă. Am intrat doar la un Mega și am cumpărat două sticle de vin rose. Urma să avem musafiri în seara aceea.

Odată ajunse acasă, am luat prânzul, iar apoi eu m-am culcat puțin. Mă chinuia o răceală și aveam o permanentă stare de somnolență.

Am dormit mai mult decât îmi planificasem. Când m-am trezit, m-am dus în bucătărie. Mirosea bestial a aluat copt. Fetele erau ocupate: făceau sărățele și clătite. Maria decupa din aluat inimioare, ursuleți, omuleți și steluțe, le dădea cu sare și apoi presăra chimen. Kira pregătea aluatul pentru clătite, în timp ce cânta „Chestnuts roasting on an open  fire”. O frumoasă colindă americană.

M-am oferit să le ajut, dar m-au refuzat categoric. M-au trimis la masă și mi-au spus să deschid sticla de vin. Vinul era ușor, demisec și mergea bine cu…

Când mi-e poftă de pizza

Am citit undeva despre un studiu care arată că între creierele celor care amână tot timpul ceea ce au de făcut și ale celor care se apucă imediat de treabă există diferențe structurale. Eu, una, mă număr printre „procrastinators”, adică printre cei care își amână treburile cât de mult posibil.

Am început textul atât de savant doar pentru a vă spune că fac asta chiar și când mi-e poftă de ceva bun. Am zile în care mi se pune pata pe câte un aliment. În general este vorba despre alimente nesănătoase, desigur. Spre exemplu, într-o zi mi se pune pata pe parizer. Sunt în stare să mănânc un kilogram de parizer din cel mai scârbos, din cel mai ieftin, pe care îl găsesc la magazinul din blocul meu. Alteori mi se face o poftă incredibilă de pizza. Din care nu aș avea voie să mănânc, pentru că oricum am multe kilograme în plus și ar trebui, nu-i așa, să ronțăi doar cotoare de varză. Deci, cum spuneam, creierul meu urlă „pizza!!!”. Cel mai simpu ar fi să mă îmbrac, să cobor în stradă și să merg c…