Am o problemă: mă trezesc noaptea şi mi-e foame. O foame de lup. Aşa că beau o gură de apă, merg la baie şi apoi bâjbâi până la frigider. Uneori nu găsesc nimic interesant în el. De fapt, e o strategie: nu îmi cumpăr bunătăţi, ca să nu mănânc prea mult.
Dar penuria aceasta e insuportabilă uneori. Ieri m-am trezit pe la 3. Cu ochii cârpiţi de somn, am cercetat rafturile frigiderului. Un vânt aspru sufla peste ele. Am găsit, totuşi, nişte ciuperci champignon, nişte mozzarella şi câteva felii de şuncă. Şi atunci mi s-a aprins un beculeţ: pizza!
Mi-am amintit că aveam nişte blaturi de pizza rămase din urmă cu două zile, când avusesem invitaţi nişte prieteni la masă. Mai era şi pastă de roşii.
M-am apucat de gătit. Am curăţat ciupercile, le-am feliat. Am ras mozzarella şi am tăiat bucăţi feliile de şuncă. Am încins cuptorul. Am aranjat totul pe blaturi şi am dat la copt. În câteva minute, casa mirosea demenţial. Prietenul meu s-a trezit şi l-am văzut apărând în bucătărie. Saliva.
De abia am aşteptat ca piza să se răcească puţin, cât să o putem mânca. Ne simţeam în paradis. Toate acele arome, ciupercile suculente, mozzarella care se întindea delicios, şunca rumenită ne-au cucerit.
Şi, la urma urmei, folosisem doar nişte resturi din frigider. La final, ne-am turnat câte un pahar cu vin. Am stat de vorbă, la masa din bucătărie, despre o decizie pe care trebuia să o luăm cât de curând.
Aceea de a nu mai mânca după ora 18. Şi totuşi, ne simţeam atât de bine!
Am hotărât ca în ziua aceea, după serviciu, să mergem la restaurant. Şi să comandăm pizza. O pizza adevărată, preparată de profesionişti. De abia aşteptam să putem spune: „a noastră a fost mai bună!”
Ei bine, ştiam şi noi că nu fusese nu ştiu ce, şi totuşi părea a fi fost cea mai bună pizza din viaţa noastră. Poate că era şi sentimentul acela pe care îl ai când faci un lucru nu neapărat interzis, dar care nu se face. Poate că era şi bucuria de a găti după mult timp în care mâncasem doar salate şi sandviciuri. Sau poate că era confortul de a ne regăsi împreună, în toiul nopţii, când întreg cartierul era învăluit în întuneric, şi doar de la o fereastră deschisă şi luminată răzbăteau valuri de arome îmbietoare.
Oricum, era ceva. Ceva ce semăna a fericire.
Dar penuria aceasta e insuportabilă uneori. Ieri m-am trezit pe la 3. Cu ochii cârpiţi de somn, am cercetat rafturile frigiderului. Un vânt aspru sufla peste ele. Am găsit, totuşi, nişte ciuperci champignon, nişte mozzarella şi câteva felii de şuncă. Şi atunci mi s-a aprins un beculeţ: pizza!
Mi-am amintit că aveam nişte blaturi de pizza rămase din urmă cu două zile, când avusesem invitaţi nişte prieteni la masă. Mai era şi pastă de roşii.
M-am apucat de gătit. Am curăţat ciupercile, le-am feliat. Am ras mozzarella şi am tăiat bucăţi feliile de şuncă. Am încins cuptorul. Am aranjat totul pe blaturi şi am dat la copt. În câteva minute, casa mirosea demenţial. Prietenul meu s-a trezit şi l-am văzut apărând în bucătărie. Saliva.
De abia am aşteptat ca piza să se răcească puţin, cât să o putem mânca. Ne simţeam în paradis. Toate acele arome, ciupercile suculente, mozzarella care se întindea delicios, şunca rumenită ne-au cucerit.
Şi, la urma urmei, folosisem doar nişte resturi din frigider. La final, ne-am turnat câte un pahar cu vin. Am stat de vorbă, la masa din bucătărie, despre o decizie pe care trebuia să o luăm cât de curând.
Aceea de a nu mai mânca după ora 18. Şi totuşi, ne simţeam atât de bine!
Am hotărât ca în ziua aceea, după serviciu, să mergem la restaurant. Şi să comandăm pizza. O pizza adevărată, preparată de profesionişti. De abia aşteptam să putem spune: „a noastră a fost mai bună!”
Ei bine, ştiam şi noi că nu fusese nu ştiu ce, şi totuşi părea a fi fost cea mai bună pizza din viaţa noastră. Poate că era şi sentimentul acela pe care îl ai când faci un lucru nu neapărat interzis, dar care nu se face. Poate că era şi bucuria de a găti după mult timp în care mâncasem doar salate şi sandviciuri. Sau poate că era confortul de a ne regăsi împreună, în toiul nopţii, când întreg cartierul era învăluit în întuneric, şi doar de la o fereastră deschisă şi luminată răzbăteau valuri de arome îmbietoare.
Oricum, era ceva. Ceva ce semăna a fericire.
Comentarii
Trimiteți un comentariu