Treceți la conținutul principal

Când mi-e poftă de pizza

Am citit undeva despre un studiu care arată că între creierele celor care amână tot timpul ceea ce au de făcut și ale celor care se apucă imediat de treabă există diferențe structurale. Eu, una, mă număr printre „procrastinators”, adică printre cei care își amână treburile cât de mult posibil.

Am început textul atât de savant doar pentru a vă spune că fac asta chiar și când mi-e poftă de ceva bun. Am zile în care mi se pune pata pe câte un aliment. În general este vorba despre alimente nesănătoase, desigur. Spre exemplu, într-o zi mi se pune pata pe parizer. Sunt în stare să mănânc un kilogram de parizer din cel mai scârbos, din cel mai ieftin, pe care îl găsesc la magazinul din blocul meu. Alteori mi se face o poftă incredibilă de pizza. Din care nu aș avea voie să mănânc, pentru că oricum am multe kilograme în plus și ar trebui, nu-i așa, să ronțăi doar cotoare de varză. Deci, cum spuneam, creierul meu urlă „pizza!!!”. Cel mai simpu ar fi să mă îmbrac, să cobor în stradă și să merg circa 250 de metri până la covrigăria unde se vând – ați ghicit! - nu doar covrigi, ci și felii de pizza. Foarte bune. Sau să merg încă 50 de metri până la supermarketul unde, la vitrina cu produse proaspete, se vinde și minipizza. Sau aș putea să mă apuc să gătesc chiar eu, căci acum, serios, cât de greu poate fi să faci o pizza rezonabilă?!

Dar nu. Nu se întâmplă așa. Eu mă ridic de pe canapea, merg până la frigider, unde, desigur, nu găsesc pizza, și atunci încep să ronțăi cam tot ce găsesc pe acolo, dulce și sărat, de-a valma. Dulceață de pere, brânză telemea, caramel sărat, șuncă. Apoi deschid dulapul și mănânc niște ciocolată, niște rondele de orez, niște miere și o banană. Repet toate astea de câteva ori. În final, sunt cu burta plină, cu câteva mii de calorii în plus în stomac și totuși tânjesc după o pizza. Așa că merg la culcare, îngrețoșată și nefericită.

Eu cred că cercetătorii aceia au dreptate. Problema e undeva în creier. Adică, o explicație cât de cât logică pentru un astfel de comportament nu există. Așa că trebuie să fie vreun defect. Cel puțin, dacă știu că acest defect ține de structura creierului meu, scap de sentimentul de vinovăție. Oricum, data viitoare voi proceda la fel.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pauza de pizza

Când am fost în Franța, cel mai tare m-a impresionat religiozitatea cu care se respectă siesta. Între orele 12 și 14, toată lumea este în pauză de masă. Practic, o țară întreagă este paralizată timp de două ore. În afară de restaurante și magazine, totul este închis: oamenii trebuie să mănânce și să se odihnească. În România, un astfel de obicei lipsește cu desăvârșire. Dar, cum tot oameni suntem și noi, trebuie să mâncăm în intervalul celor opt ore, cât se presupune că stăm la serviciu. Așa că furăm niște timp din program și, mai pe față, mai pe ascuns, ciugulim câte ceva. Că e vorba de un sandvici sau de o masă copioasă, asta depinde de la caz la caz, în funcție de buget, de pofta de mâncare, de tupeu și, nu în ultimul rând, de șefi. Dacă vrei să mănânci bine și să-ți oferi o jumătate de oră de bucurie, este foarte probabil că vei comanda  o pizza. Ea are avantajul că este concomitent un aliment simplu și bogat, cu un buchet de arome care îți dă senzația mâncării bine gătite, și ca

Pizza de sărbătoare

Se apropie sărbătorile şi, ca de obicei, mâncarea va fi prea multă. După Crăciun, ne vor rămâne o mulţime de resturi, pe care e păcat să le aruncăm, pentru că am dat o grămadă de bani pe mâncare şi, să nu uităm, pe lumea asta există milioane de oameni care   nu au ce mînca. La un moment dat obişnuiam să mă uit la emisiunile culinare de la TV. Sunt o gurmandă, dar nu şi o gospodină, aşa că de obicei nu aplicam ceea ce vedeam. Dar îmi făcea plăcere să privesc nişte bucătari buni, care lucrau cu plăcere şi care făceau minuni în bucătărie . Aşa am aflat, cu mare surprindere, că printre bucătarii străini există un adevărat cult al folosirii resturilor de mâncare. Sunt o mulţime de reţete bazate pe utilizarea acelor “leftovers”, a resturilor de mâncare rămase în frigider: o bucată de unt, câteva felii de brânză, un capăt de şuncă şi aşa mai departe. Nu e vorba că acei străini nu ar avea bani să-şi cumpere mâncare suficientă, ci de faptul că mâncarea este sfântă şi că ea nu se aruncă.

Vara, la terasă

A venit vara. Terasele sunt pline. Când se lasă seara, se aud clinchete. De halbe, de furculițe lovite de farfurii. Berea și pizza sunt în top. E drept, sunt și câteva dudui care preferă salata. Numai că salata nu merge cu bere. Așa că beau apă plată cu lămâie. Un meniu potrivit pentru doamnele și domnișoarele obsedate de numărul de calorii îngurgitate. Pentru oamenii de gașcă, însă, există un alt meniu. Pizza și bere, cum spuneam. Bine, mai sunt și cei care cer platourile acelea imense cu cărnuri. Mici, bacon, cârnați, chestii. Nu spun, merg și acelea cu bere. Sunt okeiuțe. Dar pizza rămâne prima în topul preferințelor. Pizza place tuturor. De la copii la bătrâni. Femei și bărbați. „Carnivori” și vegetarieni. Toți salivează când aud de pizza. De altfel, nimeni nu spune „mergem la o salată”. Nici măcar „mergem la un cârnat”. Dar toată lumea a spus cel puțin o dată în viață „mergem la pizza”. E atât de firesc! Pizza merge atunci când ieși cu familia. Dar și atunci când ieși cu gașca