Treceți la conținutul principal

Arome, mirosuri, parfumuri

V-ați gândit vreodată la importanța mirosurilor pentru noi, oamenii?
Desigur, noi nu suntem animale, nu avem simțul mirosului atât de fin precum câinii, spre exemplu, mirosurile nu sunt esențiale pentru viața noastră, și totuși...

Mă gândesc că, atunci când suntem printre mulți oameni, mereu ne facem o primă impresie în funcție de mirosul lor. Dacă miros a murdărie sau a transpirație, îi disprețuim. Îi catalogăm ca boschetari sau măcar ca nespălați ori neglijenți. Dacă miros a parfum, dar miros prea tare, spunem că sunt țoape. Dacă parfumul pare ieftin, iar este o bulină neagră pentru cel care îl poartă.

Când intrăm într-o casă străină, primul lucru pe care îl simțim este mirosul. Ne place dacă e aerisit sau dacă miroase vag a flori. Nu ne place dacă aerul este îmbâcsit sau dacă miroase a igrasie.

Dar dacă în casa străină în care am intrat miroase a mâncare? Un miros puternic de pizza ne va aminti că ne este foame. Un miros de ciocolată sau vanilie ne va da speranțe că gazda urmează să ne servească cu ceva bun. Dintr-o dată, devenim mai bine-dispuși, mai deschiși, mai comunicativi.

Pe vremuri, obișnuiam să folosesc bețișoare parfumate pentru a odoriza camera. Ulterior am aflat că, la fel ca orice tip de fum, și acesta are efect cancerigen. Am renunțat la bețișoare.
Mai nou, optez pentru boabele de cacao, pe care le prăjesc puțin într-o cratiță. Emană un minunat miros de ciocolată, care umple toată bucătăria. E o soluție foarte bună atunci când nu ai chef sau nu ai timp să gătești ceva, doar pentru că ai dori să schimbi mirosul din casă.

Am mai folosit uneori și păstăile de vanilie. Pentru creme și prăjituri se folosesc, se știe, doar semințele. Rămân păstăile goale, care au și ele o aromă foarte plăcută.
Uneori le fierb în ceai, ca să nu se risipească. Din păcate, păstăile de vanilie sunt foarte scumpe, și de multe ori prefer să cumpăr pliculețe de zahăr vanilat. Chiar dacă nu îmi plac la fel de mult.

Acum se apropie Paștile și sunt sigură că bucătăriile voastre nu vor fi lipsite de arome dintre cele mai apetisante. De Crăciun, însă, cred că cel mai mult mi-a plăcut să fac turtă dulce. Aromele specifice acestui preparat s-au răspândit în toată casa și mi-au făcut inima să salte de bucurie.
Am văzut în supermarket forme pentru decupat cu motive de Paști și mă gândesc să repet experiența.

De abia aștept să simt din nou aroma de turtă dulce!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Centrul Vechi, sărățele și Crăciun în avans

Zilele trecute am fost la București, cu treburi. M-am cazat acasă la două prietene, undeva în Centrul Vechi. Sâmbătă, în jurul prânzului, am vizitat târgul de carte, apoi, pe un frig de crăpau oasele, ne-am întors acasă. Am intrat doar la un Mega și am cumpărat două sticle de vin rose. Urma să avem musafiri în seara aceea.

Odată ajunse acasă, am luat prânzul, iar apoi eu m-am culcat puțin. Mă chinuia o răceală și aveam o permanentă stare de somnolență.

Am dormit mai mult decât îmi planificasem. Când m-am trezit, m-am dus în bucătărie. Mirosea bestial a aluat copt. Fetele erau ocupate: făceau sărățele și clătite. Maria decupa din aluat inimioare, ursuleți, omuleți și steluțe, le dădea cu sare și apoi presăra chimen. Kira pregătea aluatul pentru clătite, în timp ce cânta „Chestnuts roasting on an open  fire”. O frumoasă colindă americană.

M-am oferit să le ajut, dar m-au refuzat categoric. M-au trimis la masă și mi-au spus să deschid sticla de vin. Vinul era ușor, demisec și mergea bine cu…

Când mi-e poftă de pizza

Am citit undeva despre un studiu care arată că între creierele celor care amână tot timpul ceea ce au de făcut și ale celor care se apucă imediat de treabă există diferențe structurale. Eu, una, mă număr printre „procrastinators”, adică printre cei care își amână treburile cât de mult posibil.

Am început textul atât de savant doar pentru a vă spune că fac asta chiar și când mi-e poftă de ceva bun. Am zile în care mi se pune pata pe câte un aliment. În general este vorba despre alimente nesănătoase, desigur. Spre exemplu, într-o zi mi se pune pata pe parizer. Sunt în stare să mănânc un kilogram de parizer din cel mai scârbos, din cel mai ieftin, pe care îl găsesc la magazinul din blocul meu. Alteori mi se face o poftă incredibilă de pizza. Din care nu aș avea voie să mănânc, pentru că oricum am multe kilograme în plus și ar trebui, nu-i așa, să ronțăi doar cotoare de varză. Deci, cum spuneam, creierul meu urlă „pizza!!!”. Cel mai simpu ar fi să mă îmbrac, să cobor în stradă și să merg c…